La 4 iunie 1920, într-un salon de la Marele Palat al Versailles-ului, istoria a pecetluit una dintre cele mai semnificative transformări geopolitice ale Europei Centrale și de Est. Semnarea Tratatului de la Trianon nu a fost doar un act diplomatic postbelic, ci momentul solemn în care visul secular al unității naționale românești a căpătat recunoaștere internațională. Astăzi, la 105 ani de la acel moment, este esențial să înțelegem complexitatea contextului în care s-a născut România Mare și eforturile extraordinare care au făcut posibil acest act istoric.
Sfârșitul Primului Război Mondial a adus cu sine destrămarea marilor imperii multinaționale – Austro-Ungar, Țarist, Otoman – și a pus pe agenda diplomatică ideea autodeterminării popoarelor. În acest climat de reorganizare profundă a ordinii europene, România s-a prezentat la Conferința de Pace de la Paris cu revendicări ferme: recunoașterea internațională a unirii Basarabiei (27 martie 1918), Bucovinei (28 noiembrie 1918) și Transilvaniei (1 decembrie 1918) cu Regatul României. Era o viziune care se clădea pe voința populară exprimată democratic în adunări naționale și legitimată de sacrificiul militar din anii de război.
Cu toate acestea, misiunea delegației române nu a fost lipsită de obstacole. Negocierile au fost tensionate, în special din cauza Tratatului de la București (mai 1918), semnat de România cu Puterile Centrale după prăbușirea frontului de est și ieșirea Rusiei din război. Deși acest tratat nu a fost niciodată ratificat de Regele Ferdinand și a fost anulat după reactivarea participării României în război de partea Antantei (în noiembrie 1918), delegații francezi și britanici au fost, inițial, reticenți în a trata România ca o putere învingătoare. Diplomații români – printre care Ion I. C. Brătianu, Alexandru Vaida-Voevod și Nicolae Titulescu – au fost nevoiți să argumenteze constant legitimitatea pretențiilor teritoriale în fața unor aliați adesea sceptici sau preocupați de propriile interese strategice în regiune.
În acest context dificil, un rol remarcabil l-a jucat Regina Maria. Cu un rafinament diplomatic care a completat cu demnitate discursul oficial al statului, suverana a devenit ambasadoarea neoficială a cauzei românești la Paris și Londra. Carisma sa, combinată cu o stăpânire deosebită a limbii engleze și franceze, i-a permis să pătrundă în cercurile politice și sociale occidentale și să susțină, cu o forță rară, dreptul României la unitate. Mărturiile contemporanilor au remarcat influența decisivă a Reginei în consolidarea unei imagini favorabile României, într-un moment în care percepțiile și simpatiile personale aveau un impact real asupra deciziilor politice.
Semnarea Tratatului de la Trianon cu Ungaria, la 4 iunie 1920, a însemnat, dincolo de simpla trasare de frontiere, recunoașterea de jure a unirii Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului și Banatului cu România. Pentru statul român, era consfințirea unei ordini politice și etnice conforme cu voința populației majoritare și cu principiile Wilsoniene ale autodeterminării.
Astăzi, acest moment este esențial pentru înțelegerea modernității românești. Apartenența Transilvaniei la statul român a avut un impact profund asupra dezvoltării instituționale, economice și culturale a României. A permis constituirea unui stat național unitar care, în pofida vicisitudinilor istoriei ulterioare, a fost fundamentul pe care s-a clădit România contemporană. Dincolo de simbolismul său identitar, Trianon-ul ne amintește că națiunile nu se nasc din hazard, ci din sacrificiu, diplomație și asumare.
