Ultimii ani de existență ai experimentului politic fără precedent în istorie, cunoscut drept Uniunea Sovietică (URSS), au rămas memorabili mai ales datorită primelor pătrunderi ale influențelor culturale de tip occidental într-o societate închisă, care își izolase cetățenii de restul lumii decenii întregi sub retorica „fortăreței aflate sub asediu”.
Dacă cele mai reprezentative imagini ale acestui fenomen au rămas filmările cu primul McDonalds deschis la Moscova, sau concertele unor trupe precum Metallica sau Scorpions, nu trebuie să uităm ca la originea acestor evoluții s-au aflat transformări profunde în sfera politică a statului sovietic.
Artizanul acestor relaxări ideologice a fost apartcikul Mihail Gorbaciov, omul schimbării, un conducător despre care se afirmă că a vrut să își elibereze semenii de lanțurile grele ale comunismului cenușiu, adăugând tot mai multă culoare în viețile lor până ce URSS s-a desființat, dându-le, în sfârșit, libertatea mult visată!
Realitatea, desigur, este ceva mai complexă: secretarul general Gorbaciov, deși a fost un mare lider reformator, nu a dorit niciodată ca politicile sale să ducă la înlocuirea comunismului, sau la destrămarea statului sovietic în sine. Spre deosebire de predecesorii săi însă, ultimul „țar roșu” a fost ceva mai preocupat de nemulțumirile cetățenești, nu în puțină măsură deoarece chiar el însuși era conștient de faptul că rigida moștenire birocratică a sistemului sovietic, precum și politica izolaționistă, creaseră o ineficiență endemică ce amenința să producă colapsul URSS în mod iminent. Iar tocmai pentru a încerca să salveze statul sovietic a inițiat de fapt Gorbaciov celebrele sale reforme.
În plan politic, consecința cea mai inovatoare a „glasnost” și „perestroika” a fost participarea pentru întâia oară a unor candidați independenți la alegerile organizate în teritoriile Uniunii Sovietice.
Deși Partidul Comunist continua să rămână singura formațiune recunoscută oficial pe buletinele de vot, numeroase mișcări socio-politice sau personalități au speculat noul sistem pentru a-și trimite membrii sau susținătorii în parlamentele republicilor sovietice, sau pentru a părăsi partidul comunist formând concomitent propriile grupări parlamentare imediat după alegerea în plen pe listele PCUS. Cel mai celebru exemplu în acest ultim caz este, desigur, cel al lui Boris Elțin, politician care adoptase o retorică naționalistă și care începuse să devină un rival al lui Gorbaciov. Imediat după ce a fost ales în funcție de președinte al Sovietului Suprem din Rusia Sovietică (de facto liderul Republicii Ruse din cadrul URSS) în urma alegerilor din 4 martie 1990, Elțin a părăsit partidul comunist și a devenit un critic vehement al lui Gorbaciov, creându-se o stare de tensiune politică destul de accentuată.
Președinte al URSS
Această situație i-a știrbit destul de mult din credibilitate secretarului general sovietic în ultimii săi ani de putere, ducând la încercarea acestuia de a-și consolida prin diverse mijloace poziția pe plan intern.
Una dintre acestea a fost decizia de a crea în premieră funcția de „Președinte al Uniunii Sovietice”, justificată tot prin nevoia de modernizare politică. Deși proiectul acesteia exista încă din februarie, ascensiunea lui Elțin ca rival al lui Gorbaciov i-a grăbit în mod substanțial adoptarea.
Aproape de mijlocul lunii martie, se lua hotărârea de limitare la 5 ani a mandatului noului șef de stat.
Deși se prevedea ca președintele să fie ales în mod democratic, prin alegeri libere de către popor începând cu anul 1995, primul președinte sovietic, datorită „problemelor presante ale uniunii”, avea să fie ales în spatele „ușilor închise” de către membrii Partidului Comunist.
Astfel, pe data de 14 martie 1990, Gorbaciov – singurul candidat – era ales cu un scor de 72.86% drept primul președinte al Uniunii Sovietice, iar o zi mai târziu, 15 martie 1990, era investit oficial în această funcție.
Din păcate pentru liderul reformator, avea să rămână și singurul: conflictul cu Elțin a continuat să afecteze în mod nefavorabil imaginea lui Gorbaciov, contribuind în mod semnificativ și la colapsul total al URSS doar un an mai târziu.
Astăzi, aniversarea de 33 de ani a momentului respectiv ne amintește însă, încă odată, cât de dificilă făcea apăsătoarea moștenire a dictaturii comuniste monolitice orice tranziție spre un sistem politic cu adevărat democratic.
Sursă foto: Sovfoto/UIG/Getty Images
