Dacă cei mai mulți cetățeni pasionați de istorie cunosc (sau cel puțin au auzit informații despre) povestea emblematicului pod construit peste Dunăre de către inginerul Apollodor din Damasc între 103-105 d. Hr. (construcție care avea să fie folosită pentru a facilita tranzitul legiunilor împăratului Traian, în timpul celui de al doilea război contra regelui dac Decebal), astăzi aniversăm 1695 de ani de la inaugurarea unui edificiu similar, unul tratat însă cu o relativă indiferență în istoriografie.
După triumful din „războaiele dacice”, Podul lui Apollodor devenea cheia de legătură între Dacia Romană și provinciile sud-dunărene ale Imperiului, asigurând transportul mărfurilor și cetățenilor romani de-a lungul fluviului. Totuși, istoricul Cassius Dio a relatat că pe măsură ce presiunea venită din partea triburilor „barbare” extra-carpatice s-a accentuat, succesorul direct al lui Traian – împăratul Hadrian – ar fi decis eliminarea suprastructurii podului, pentru a preveni o invazie roxolano-iazigă.
Un veac și jumătate mai târziu, atunci când costurile apărării Daciei deveneau deja tot mai mari, împăratul reformator Aurelian a luat decizia abandonării celei mai mari părți a teritoriului nord-dunărean, considerând că revenirea la un status quo asemănător cu cel pre-105 d. Hr. ar fi mai benefică în vederea asigurării securității hotarelor imperiale. Astfel, întreaga administrație romană din Dacia a fost mutată la sud de Dunăre, o nouă provincie cu această denumire fiind organizată în teritorii care fac astăzi parte din Serbia și Bulgaria, iar fluviul și-a recăpătat întrebuințarea de barieră defensivă naturală contra triburilor barbare. La nordul Dunării, Aurelian a decis să mai mențină doar câteva garnizoane militare, menite să acorde un răgaz defensiv Imperiului în vederea unei invazii barbare masive venite din nord.
Au distrus podul lui Apollodor
Pentru ca această reconfigurare strategică să fie definitivată însă, vechiul pod al lui Apollodor a fost distrus în întregime, rupând astfel principala potențială legătură dintre nordul și sudul Dunării. Această mișcare strategică a făcut parte din seria reformelor prin care Aurelian a reușit să scoată Imperiul din „criza celui de-al treilea secol”.
Deși această relocare avea să asigure liniștea la frontieră pentru aproape jumătate de secol, o invazie masivă inițiată de triburile tervingilor în contextul războiului civil dintre Constantin și Licinius în 323-324 l-a determinat pe împăratul învingător să întreprindă noi campanii ofensive la nordul Dunării, pentru a reface controlul roman asupra teritoriului respectiv, în vederea prevenirii unor noi atacuri barbare de amploare.
Astfel, până în anul 328 d.Hr., un nou pod roman avea să fie construit peste fluviu. Dacă construcția lui Apollodor fusese ridicată spre vest (între actualele orașe Drobeta Turnu-Severin din România și Kladovo din Serbia), în schimb, noul edificiu avea să fie poziționat ceva mai la est, între Sucidava (actuala localitate românească Corabia) și Oescus (astăzi satul Gigen, în Bulgaria).
Cel mai lung pod peste un fluviu ridicat în Antichitate
Cu o lungime de 2,434 metri, Podul lui Constantin devenea cel mai lung pod ridicat peste un fluviu în Antichitate, și continuă să rămână și astăzi în topurile „all-time” care vizează acest tip de construcții. Inaugurarea sa avea loc, cu mare fast, pe data de 5 iulie 328 d. Hr., chiar în prezența împaratului Constantin. Câțiva ani mai târziu, acesta iniția o campanie punitivă de amploare la nordul Dunării împotriva triburilor germanice, acțiunea având succes și dobândindu-i împăratului titulatura de Dacicus Maximus.
În ciuda măreției edificiului, Podul lui Constantin avea să rămână în folosință mai puțin de 4 decenii, împăratul Valens constatând cu dezamăgire că acesta devenise deja inutilizabil în jurul anului 367, în contextul unei noi campanii militare inițiate împotriva triburilor germanice.
Deși Luigi Ferdinando Marsigli a încercat să localizeze ruinele podului în secolul XVII, iar căutările au fost continuate de Alexandru Popovici și Cezar Bolliac în secolul XIX, primele descoperiri concrete aveau să fie făcute abia în anul 1902 de Grigore Tocilescu și Pamfil Polonic. În 1934, Dumitru Tudor publica prima lucrare completă despre Podul lui Constantin, oferindu-ne informații prețioase despre acest interesant fragment de istorie a meleagurilor noastre.
