Într-o Europă modernă preocupată de globalizare, integrare și reevaluarea istoriilor naționale, reexaminarea conceptului de protocronism devine un demers esențial pentru înțelegerea dinamicii identitare românești. Protocronismul nu este doar un curent cultural, ci și o manifestare profundă a unui imaginar colectiv care caută confirmare și superioritate într-un trecut mitizat.
Definirea și originile conceptului
Termenul protocronism a fost introdus de criticul literar Edgar Papu în 1974, într-un articol publicat în revista Secolul 20, intitulat „Protocronismul românesc”. Acesta susținea că anumite creații culturale românești ar fi anticipat realizări similare ale culturii occidentale, promovând ideea unei superiorități latente a spiritului românesc.
Inspirat parțial de curente precum autohtonismul interbelic și influențat de climatul ideologic al epocii Ceaușescu, protocronismul s-a transformat într-un program cultural și politic de stat. Scopul său era dublu: pe de o parte, consolidarea unui sentiment de mândrie națională; pe de altă parte, construirea unei autonomii simbolice față de influențele externe, în special cele sovietice.
Contextul istoric și ideologic
Protocronismul a prins rădăcini într-un moment în care regimul comunist din România, aflat în plin proces de distanțare față de Moscova, căuta o legitimare internă prin recurs la mitologii naționale. În anii ’70 și ’80, istoriografia oficială a fost instrumentalizată pentru a susține teze exagerate despre continuitatea neîntreruptă a poporului român, despre latinitatea pură a limbii și despre rolul civilizator al dacilor.
În acest sens, lucrări precum Dacii și originea lor de Ion Horațiu Crișan sau Continuitatea românilor de Constantin Daicoviciu, au fost folosite ca suport academic pentru o viziune aproape mitologică a istoriei românilor. Istoriografia a devenit, astfel, un teren fertil pentru mituri, nu pentru metode științifice riguroase (Boia, 1997).
Caracteristici ale protocronismului românesc
Protocronismul românesc poate fi definit prin câteva trăsături distincte:
-
Autohtonism extrem: Se promovează ideea că spațiul carpato-danubiano-pontic este leagănul unor mari civilizații europene.
-
Mitizarea Daciei: Dacii devin strămoșii direcți ai românilor, eclipsând componenta romană și ignorând complexitatea etnogenezei.
-
Izolaționism cultural: Cultura română este prezentată ca autosuficientă, capabilă de performanțe majore fără aport extern.
-
Refuzul influențelor occidentale și orientale: Cultura română este interpretată ca fiind „originală” și „purtătoare de valori universale”, dar născute exclusiv pe sol românesc.
-
Instrumentalizarea istoriei: Istoria este rescrisă în cheia unei glorii continue, cu scopul de a susține agenda ideologică a regimului comunist.
Impactul cultural și social
Protocronismul a avut consecințe notabile asupra mentalului colectiv. Pe termen scurt, el a oferit o formă de validare simbolică pentru un popor aflat sub o dictatură izolaționistă. A încurajat producția de filme istorice grandioase, literatură eroică și lucrări științifice de popularizare, dar adesea lipsite de rigoare critică. Exemple notabile includ producții cinematografice ca Dacii sau Columna, în care imaginea dacilor este idealizată excesiv.
Pe termen lung, însă, protocronismul a lăsat urme adânci în educația istorică a românilor și în discursul public. Multe din miturile protocroniste s-au perpetuat chiar și după 1989, fie în forma unor teorii alternative promovate în mass-media, fie în manuale școlare care nu au reușit să se distanțeze complet de narațiunile naționaliste (Mihăilescu, 2002).
Mai mult, în epoca internetului, ideile protocroniste au fost preluate și amplificate în cercuri neacademice, devenind adesea surse de dezinformare și de naționalism exacerbat. Mituri precum „scrierea dacică anterioară celei sumero-egiptene” sau „dacii sunt strămoșii întregii Europe” au început să circule nestingherit în spațiul online, fără fundament științific.
Protocronismul azi: între nostalgie și neoproto-naționalism
În prezent, protocronismul a căpătat forme hibride. El nu mai este parte a unei politici culturale de stat, dar continuă să influențeze percepția publică asupra identității naționale. Într-o lume globalizată, protocronismul funcționează ca o formă de rezistență simbolică, oferind indivizilor o ancoră într-un trecut glorificat și ușor de consumat emoțional.
Totodată, el alimentează o formă de populism cultural, în care granița dintre fantezie și fapt istoric este deliberat estompată. Rămâne o provocare pentru cercetătorii actuali să contrabalanseze acest curent printr-o educație istorică critică și prin promovarea unei culturi a îndoielii metodologice, nu a certitudinilor mitologice.
Concluzie
Protocronismul românesc este un fenomen complex, la intersecția dintre istorie, ideologie și imaginar colectiv. Deși născut dintr-o dorință legitimă de recunoaștere culturală, el a fost folosit pentru a construi o identitate națională mitologică, adesea în detrimentul adevărului istoric. Înțelegerea acestui fenomen rămâne esențială pentru orice demers de modernizare a culturii istorice în România.
