În peisajul politic românesc postcomunist, două partide istorice au dominat simbolic reconstrucția pluralismului: Partidul Național Liberal (PNL) și Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD). Mult mai puțină atenție a fost însă acordată Partidului Social Democrat Român (PSDR), formațiune ce a revendicat moștenirea vechiului partid social-democrat interbelic și care, timp de peste un deceniu, a existat ca alternativă autentică la stânga “pro-establishment” reprezentată de FSN și ulterior PDSR.
Renașterea unei tradiții
În România interbelică, Partidul Social-Democrat (PSD) a reprezentat principala voce politică a social-democrație, apărută prin restructurarea și unificarea formațiunilor socialiste regionale în anii 20′. Moștenitor al tradiției socialiste de la sfârșitul secolului al XIX-lea, PSD a promovat un program democratic, sprijinind drepturile sindicatelor, reforma agrară și protejarea muncii, într-un climat politic marcat de instabilitate. Partidul s-a aflat dupa al IV-lea deceniu al secolului XX sub conducerea carismaticului Constantin Titel Petrescu, o figură marcantă a vieții politice românești interbelice.
Fondat în ianuarie 1990, PSDR a fost continuatorul doctrinar al Partidului Social-Democrat din perioada interbelică, întrerupt forțat de comunizarea țării în 1948, când a fost absorbit în Partidul Muncitoresc Român. Noul PSDR a fost condus de Sergiu Cunescu, un om politic de formație liberal-socialistă, care a dorit să reconstruiască o stângă democratică în România, pe modelul social-democrației occidentale. Contrar unor erori frecvent vehiculate, Cunescu într-adevăr provenea dintr-o familie cu legături în PNȚ-ul interbelic, însă se revendica discipolul ideologic a lui Constantin Titel Petrescu.
Într-un climat postdecembrist dominat de FSN, PSDR s-a poziționat ferm împotriva neocomunismului și a promovat o doctrină social-democrată autentică, cu accente reformiste și europeniste. A fost, alături de PNL și PNȚCD, unul dintre membrii fondatori ai Convenției Democratice din România (CDR), alianță de opoziție menită să contrabalanseze influența FSN.
Prezență electorală și strategiile alianțelor
Conform lucrării lui Cristian Preda, Partide și alegeri în România postcomunistă 1989-2004 (2005), PSDR a fost perceput în anii ’90 ca o formațiune a elitei moral-politice, apropiată de idealurile social-democrației vest-europene, dar lipsită de structuri teritoriale solide și de resurse instituționale. Deși legitimarea morală era puternică, capitalul electoral s-a dovedit insuficient pentru a face față partidelor emergente consolidate fie prin moștenirea FSN, fie prin rețele clientelare.
În alegerile din 1992, PSDR nu a candidat individual, ci în cadrul CDR, ceea ce i-a permis o minimă reprezentare parlamentară. Cu toate acestea, lipsa unei baze electorale consolidate a determinat conducerea să reconsidere strategia de alianțe.
Astfel, în 1995, PSDR părăsește CDR și formează alături de Partidul Democrat (PD) o nouă alianță: Uniunea Social Democrată (USD). Această alianță participă la alegerile din 1996, când USD obține aproximativ 13% din voturi, iar PSDR reușește să obțină un număr modest, dar semnificativ de mandate parlamentare, păstrându-și astfel relevanța în viața politică.
Aflat într-o nișă ideologică deja ocupată – mai întâi de FSN, apoi de PDSR –, PSDR nu a reușit să își creeze o bază electorală consistentă, în ciuda prestigiului moral și a încercărilor de a capta electoratul urban educat.
Potrivit analizei lui Tom Gallagher în volumul Furtul unei națiuni: România de la comunism încoace (2004), electoratul român postcomunist nu a fost sensibil la distincțiile ideologice fine între social-democrație autentică și socialismul etatist practicat de PDSR. În același timp, politicile de stânga ale PSDR erau adesea percepute ca prea moderate sau prea tehnocrate pentru un electorat marcat de sărăcie structurală și nostalgie postcomunistă.
Participarea la guvernare: o influență din umbră
Deși un partid mic, PSDR a reușit în perioada 1996–2000 să aibă o influență notabilă în guvernarea României, în cadrul coaliției CDR–USD–UDMR. Doi membri importanți ai formațiunii au ocupat portofoliul Muncii:
- Alexandru Athanasiu a fost ministru al Muncii între 1996 și 1999 și, pentru o scurtă perioadă în decembrie 1999, a ocupat funcția de prim-ministru interimar, după retragerea Guvernului Radu Vasile.
- Smaranda Dobrescu, succesoarea sa, a fost ministru în guvernul Mugur Isărescu, continuând politicile sociale și reformele începute.
De asemenea, PSDR a susținut politici sociale moderate, promovând echilibrul între piața liberă și protecția muncii, într-un context economic dificil, marcat de tranziție și reforme structurale.
Ultimul act pe scena politică: fuziunea cu PDSR
Alegerile din 2000 au reprezentat un moment de cotitură. PSDR, tot mai slăbit, a decis să participe în alegeri în cadrul Polului Social Democrat, alături de PDSR și PUR. Alianța s-a dovedit un succes electoral, însă pentru PSDR a reprezentat ultimul act în viață politica.
În iunie 2001, PSDR a fuzionat oficial cu PDSR, generând ceea ce este astăzi Partidul Social Democrat (PSD). Sergiu Cunescu s-a retras, punând sub semnul întrebării direcția luată de fostul său partid, în timp ce alți lideri, precum Alexandru Athanasiu și Georgiu Gingăraș, au fost cooptați în structurile de conducere ale noului PSD.
