În calendarul gregorian (de „rit nou”, pe care îl folosim în prezent), cea de-a 72 zi, de la care a trecut exact o lună la momentul redactării acestui articol, marchează an de an câteva aniversări și comemorări notabile, dintre care amintim asasinarea țarului Alexandru al II-lea al Rusiei (1881), nașterea scriitorului Mircea Eliade (1907), sau alegerea lui Jorge Mario Bergoglio ca cel de al 266-lea suveran pontif sub numele Francisc I (2013).
Mai presus de toate însă, ziua de 13 martie reprezintă o dată care marchează mari descoperiri științifice făcute de-a lungul timpului de umanitate, în efortul de a înțelege mai bine necunoscutul prin explorarea orizontului aflat dincolo de familiarul cer albastru al planetei Pământ.
Progresele pe care omenirea le-a înregistrat, mai ales în ultimele decenii, în efortul ei de a oferi răspunsuri întrebărilor ce vizează marile enigme ale spațiului cosmic, sunt unele de-a dreptul uimitoare. Astăzi, cunoaștem modul de funcționare al stelelor, componența chimică a diferitelor tipuri de planete, și până și procesul de formare al bizarelor obiecte celeste ce poartă denumirea de găuri negre. Poate părea greu de crezut faptul că în urmă cu doar jumătate de mileniu, pentru majoritatea oamenilor orizontul cunoașterii cosmice se rezuma la noțiunea că Pământul ar fi centrul universului, iar multitudinea corpurilor cerești vizibile pe cerul nopții erau doar niște ciudate puncte luminoase, pentru care nu exista vreo explicație concretă, doar câteva mici diferențieri de mișcăre care au dus la apariția distincției dintre stele și planete încă din vechime, când singurele planete cunoscute erau Mercur, Venus, Marte, Jupiter și Saturn.
Pe măsură ce tehnologia a avansat iar marii coriferi din domeniul fizicii au început să descopere legile fundamentale care dictează ordinea ce ne înconjoară, efectuarea unor observații ațintite spre acele puncte luminoase a devenit un proces mai facil datorită îmbunătățirii telescoapelor folosite în acest sens, și gradual, descoperirile făcute au putut fi explicate pas cu pas mulțumită aplicării principiilor științifice.
În ultimele decenii, umanitatea a reușit extraordinara performanță de a descoperi și cataloga mii de planete, împrăștiate de-a lungul galaxiei denumită Calea Lactee. Totodată, nu trebuie să avem impresia că acesta a fost un proces ușor: obținerea unor imagini clare ale celorlalte lumi ce ne înconjoară în univers a fost facilitată și accelerată odată cu înregistrarea unor progrese tehnologice semnificative în secolul XX, dar astronomii veacurilor trecute au avut mult de furcă în cadrul anevoioasei lor misiuni de a explica misterele vizibile pe cerul nopții. Bineînțeles, munca acestora a fost încununată prin descoperirea treptată a planetelor care, împreună cu Terra, alcătuiesc așa numitul Sistem Solar.
În acest sens, data de 13 martie este una notabilă deoarece marchează descoperirea a două alte planete aflate în orizontul apropiat stelei noastre, existând diferențe destul de interesante între ele.
„Steaua Regelui George”
Planeta ce avea să fie numită ulterior Uranus, în cinstea zeului din mitologia greco-romană, fusese observată de multe ori încă din perioada Antichității, fiind confundată însă de fiecare dată cu o stea. Instrumentele epocii nu le permiteau oamenilor din vechime să facă observații exacte asupra unui corp ceresc atât de îndepărtat. Șirul evenimentelor ce avea să ducă la catalogarea sa definitivă drept o nouă planetă a Sistemului Solar avea să înceapa în ziua de 13 martie 1781, atunci când astronomul și compozitorul Sir William Herschel, pe atunci în vârstă de 40 de ani, își folosea telescopul de mari dimensiuni pentru a face observații în grădina casei sale din localitatea engleză Bath. Privind „un disc alb” din constelația Gemenilor, Herschel a observat o serie de mișcări neobișnuite, care l-au determinat să monitorizeze obiectul cu deosebită atenție. Analizându-l timp de câteva săptămâni, astronomul britanic a crezut inițial că acesta ar fi cel mai probabil o cometă, deoarece „își schimba locația pe cer”, prezentându-l sub descrierea respectivă Societății Regale în luna aprilie. Între timp, Herschel îi prezentase descoperirea și astronomului regal Nevil Maskelyne. Observând obiectul la rândul său după ce primise coordonatele din partea lui Herschel, Maskelyne a fost primul susținător al posibilității că acesta putea reprezenta o planetă mai îndepărtată a Sistemului Solar, întrucât nu prezenta coada specifică unei comete. Anders Johan Lexell, un astronom fino-suedez care lucra în Rusia țaristă, a determinat cu precizie orbita aproape circulară a „discului” descoperit de Herschel, trăgând aceeași concluzie ca și Maskelyne. Observațiile tot mai atente asupra obiectului au determinat cu rapiditate membrii celor mai eminente cercuri de astronomi ai Europei să accepte că descoperirea făcută de Herschel reprezenta, în realitate, o nouă planetă, aflată dincolo de Saturn. Entuziasmul generat în lumea astronomiei a fost unul fără precedent: ultima descoperire a unei planete fusese făcută tocmai în Antichitate!
Pentru a respecta tiparul deja instaurat al numirii planetelor după divinități marcante din mitologia greco-romană, cei mai mulți astronomi au favorizat „botezarea” corpului ceresc cu numele Uranus, bunicul lui Zeus/Saturn. Chiar și așa, numele nu a fost acceptat în toate colțurile lumii: Herschel, în semn de recunoștință față de patronajul monarhului britanic din vremea respectivă (George al III-lea oferindu-i astronomului o rentă anuală generoasă și permisiunea de a se reloca la palatul Windsor, unde locuia familia regală), a numit inițial planeta după suveran: Georgium Sidus, denumire ce avea să se răspândească în lumea anglo-saxonă. În cele din urmă, numele Uranus avea să fie aproape universal-acceptat 7 decenii mai târziu, pentru a nu diferenția planeta de restul corpurilor cerești similare.
Ulterior, avansul tehnologic înregistrat în a doua jumătate a secolului XX avea să ducă la prima „vizită” făcută în apropierea acestei planete de un obiect fabricat pe Pământ, sonda Voyager 2 fotografiind pentru prima dată gigantul rece în anul 1986. De la acel moment și până în prezent, oamenii de știință au reușit atât să confirme speculații mai vechi, cât și să obțină noi informații fabuloase în privința acestei lumi.
Uranus este a șaptea planetă de la Soare și ocupă poziția a 3-a în clasamentul dimensiunii planetelor din Sistemul Solar, fiind de 5 ori mai mare decât Terra.
La fel ca Neptun, Saturn și Jupiter, acest corp ceresc nu are însă o suprafață clar definită, având o compoziție chimică ce împiedică acest lucru. Totodată, în anii 90 s-a descoperit faptul că Uranus și Neptun se diferențiază totuși de planetele mai mari Jupiter și Saturn, prin elementele constituente: dacă Jupiter și Saturn sunt alcătuiți preponderent din heliu și hidrogen (fapt ce a dus la catalogarea acestor planete drept „giganți gazoși”), Uranus și Neptun au la bază elemente „mai grele” (ducând la folosirea termenului de „giganți înghețați”), Uranus fiind alcătuit din substanțe volatile solidificate, cum ar fi apa, amoniacul sau metanul, elemente ce domină și atmosfera planetei.
Plasat pe o orbită de 19 ori mai îndepărtată de Soare decât cea a Pământului, Uranus primește destul de puțină lumină emanată de Soare, având una din cele mai reci temperaturi din Sistemul Solar, cu un minim de -224 grade Celsius!
O informație interesantă, dar puțin cunoscută, este faptul că Uranus are propriul său sistem de inele:
Mai puțin pronunțate decât mult mai impresionantele inele ale lui Saturn, acestea sunt însă suficient de vizibile pentru a fi fotografiate din unghiul potrivit. De altfel, Herschel raportase inele în timpul observațiilor sale inițiale, însă comunitatea astronomică de la momentul respectiv s-a arătat sceptică în privința acestei idei; abia în 1977, James L. Elliot, Edward W. Dunham și Douglas J. Mink vor confirma observarea unor inele cu ajutorul telescoapelor moderne.
Având un număr semnificativ de sateliți naturali (27), Uranus se diferențiază substanțial de celelalte planete ale Sistemului Solar printr-o trăsătură relativ bizară:
Sistemul uranian are o configurație unică, deoarece axa sa de rotație este înclinată lateral, aproape în planul orbitei sale solare. Astfel, polii săi nordici și sudici se află acolo unde majoritatea celorlalte planete își au ecuatorul!
Astronomii de la mijlocul secolului XIX, precum Urbain Le Verrier, Johann Galle sau John Couch Adams au folosit mecanicile fizicii newtoniene pentru a prezice poziția unei planete nedescoperite ce perturba în mod semnificativ orbita lui Uranus (predicția avea să fie corectă, Neptun fiind descoperit în 1846 de Galle la coordonatele furnizate de Le Verrier și Adams!). Ulterior, după monitorizări atente efectuate asupra lui Neptun la final de secol XIX, astronomii au început să speculeze faptul că, pe lângă celălalt gigant înghețat, orbita lui Uranus mai era perturbată de o planetă adițională.
În căutarea „Planetei X”
Activitatea astronomilor de la începutul secolului XX avea să fie dominată de vânătoarea pentru găsirea în zona apropiaTă lui Uranus a celei de a 9-a planetă a Sistemului Solar, „Planeta X”, munca Observatorului Lowell făcând progrese semnificative în acest sens. Eforturile acestei instituții aveau să fie încununate de succes pe data de 13 martie 1930 când Clyde Tombaugh, pe atunci în vârstă de doar 23 de ani, reușea să confirme localizarea unei noi planete, după ce monitorizase noapte de noapte corpurile cerești timp de mai bine de un an în căutarea unor mișcări care să confirme existența unui astfel de obiect în zona suspectată. Pe data de 1 mai 1930, noua planetă își primea și numele, în mod simbolic: „Pluto”, după zeul greco-roman al „lumii de dincolo” – atât zeul cât și planeta se aflau în zone deosebit de întunecate, iar planeta fusese „invizibilă” pentru o lungă durată de timp, precum zeul mitologic care avea abilitatea supranaturală de a dispărea în fața privitorilor săi.
Încă din perioada respectivă însă, luminozitatea foarte scăzută a lui Pluto a pus statutul său planetar sub îndoială: era acest corp ceresc într-adevăr „Planeta X” mult râvnită încă de la finele secolului XIX, sau, mai degrabă catalogarea fusese una forțată, făcută tocmai din graba astronomilor de a găsi cât mai repede obiectul dorit?
Dacă la începutul anilor ’30 estimările îi ofereau lui Pluto o masă apropiată de cea a Pământului, la mijlocul anilor ’40 o comparație cu Marte (planetă mai mică decât Terra) era deja considerată una mai potrivită.
În 1978, descoperirea lui Charon (lună a noii planete) a permis pentru prima dată o măsurătoare exactă a masei lui Pluto: aproximativ 0.2% din cea a Pământului, o cifră mult prea mică pentru a justifica discrepanțele din orbita lui Uranus. Căutările ulterioare ale „Planetei X” aveau să eșueze, iar cei mai mulți astronomi au propus revocarea statului lui Pluto drept ce-a de a 9-a planetă a Sistemului Solar.
Începând cu 1992, multe alte corpuri cerești au fost descoperite în „Centura Kuiper”, zona unde se află și Pluto. Câteva dintre acestea, precum Eris sau Makemake, au dimensiuni similare, punând statutul de planetă a lui Pluto și mai mult sub semnul întrebării și ducând în cele din urmă la catalogarea sa drept o „planetă pitică”.
Având o dimensiune echivalentă cu 1/6 din cea a Pământului, Pluto este devansat în această privință chiar și de Lună!
Totuși, „micuțul” a continuat să fie un punct de interes pentru oamenii de știință, fiind obiectul misiunii de observație New Horizons lansate de NASA în 2006, care a reușit să obțină și primele imagini de aproape ale lui Pluto în anul 2015.
De altfel, spre deosebire de Uranus, suprafața solidă a lui Pluto a permis și efectuarea unor investigații mai amănunțite în privința solului, suprafața „piticului” fiind alcătuită în procent de 98% din nitrogen înghețat. În mod straniu, munții lui Pluto sunt compuși în totalitate din apă înghețată, iar acest corp ceresc prezintă o relativă varietate din punct de vedere cromatic: de la negru-cărbune, la nuanțe de oranj-închis, la alb.
Atmosfera este alcătuită preponderent din nitrogen, metan și dioxid de carbon, iar temperaturile generale sunt unele deosebit de reci, atingând până la -240 de grade Celsius.
Un pas mare spre… „un pas mic”
Succesul misiunilor Voyager 2 și New Horizons în eforturile lor de a ne oferi imagini și informații detaliate despre Uranus și Pluto, două lumi atât de reci, diferite și îndepărtate încât orice efort de colonizare umană ar fi de-a dreptul imposibil, ne demonstrează potențialul deosebit al speciei noastre de a explora cosmosul măcar pe cale vizuală indirectă, prin intermediul tehnologiei.
Și totuși…probabil, cel mai de seamă succes pe care omenirea l-a obținut în demersul său de a explora nemărginitul spațiu cosmic rămâne unul mult, mult mai apropiat de propriile noastre granițe. Un triumf prin care omenirea a reușit să conteste limitele biologice pe care evoluția le trasase speciei noastre cu sute de mii de ani în urmă. Pe data de 20 iulie 1969, astronauții americani Neil Armstrong și Buzz Aldrin deveneau primii oameni care pășeau pe un alt corp ceresc în afară de propria noastră planetă, explorând cu succes Luna în cadrul misiunii Apollo 11 concepută de NASA.
Acest moment, care rămâne până și în ziua de azi una din cele mai mari realizări ale umanității, nu ar fi fost însă posibil fără existența în prealabil a unui amplu proces de pregătiri, întregul staff al agenției americane muncind temeinic pentru a testa toate variabilele posibile astfel încât viețile cosmonauților să nu fie puse în pericol.
Data de 13 aprilie 1969 marchează o bornă importantă în cadrul acestui proces:
În acea dată, misiunea Apollo 9 reușea să testeze cu succes trimiterea în spațiu a Modulul Lunar al NASA împreună cu o echipă aflată la bord, precum și întoarcerea sa acasă în siguranță. Această misiune a presupus doar trimiterea echipamentului și echipajului în zona de orbită joasă a Pământului, fiind importantă însă deoarece a demonstrat faptul că sistemele concepute în vederea aselenizării (propulsie, navigare, life support) funcționau corespunzător în spațiu, iar echipajul nu a întâmpinat probleme semnificative.
Până la prima mare victorie din cadrul procesului de cucerire a ultimei frontiere mai rămâneau doar câteva luni.
fotografiile expuse în acest articol au fost realizate de NASA
