Cinefilii „veterani” poate își mai amintesc de mica vâlvă stârnită în urmă cu 21 de ani, atunci când țara noastră a participat, împreună cu Franța și Germania, la co-producția internațională „Amen”.
Produsă de Andrei Boncea și avându-i în roluri principale pe Ion Caramitru, Marcel Iureș sau Horațiu Mălăele, alături de colegi din cele două țări amintite mai sus, această dramă istorică explora relația diplomatică dintre Vatican și Germania Nazistă în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, fiind o critică evidentă adusă pasivității generalizate a Bisericii Catolice în fața izbucnirii Holocaustului.
Deși multe din realitățile tragice portretizate de film au veridicitate, ele nu sunt reprezentative pentru întregul cler catolic, unii prelați asumându-și riscuri enorme pentru a încerca să scape de moarte evreii aflați în mare pericol de deportare, aceste episoade oferind adevărate lecții de umanitate. Și poate niciun exemplu nu este mai reprezentativ decât cel al episcopului ardelean Áron Márton, care a luat atitudine în fața politicilor de exterminare practicate de guvernul fascist maghiar aflat sub comanda celui de Al Treilea Reich.
Paroh al bisericii „Sfântul Mihail” din Cluj și episcop romano-catolic al Diecezei de Alba-Iulia începând cu anul 1938, Áron s-a aflat, asemenea altor personalități religioase de etnie maghiară în vremea respectivă, sub atenția Serviciului Secret de Informații („Siguranța” lui Carol al II-lea), fiind suspectat de atitudini iredentiste și anti-românești. În urma Celui de al doilea Arbitraj de la Viena (30 august 1940) prin care aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei de Nord a fost anexat de Ungaria horthystă (inclusiv zona Clujului), Áron Márton a rămas însă la Alba-Iulia, în interiorul granițelor românești. Autoritățile statului ungar i-au permis să treacă frontiera pentru a-și îndeplini și atribuțiile de paroh al bisericii „Sfântul Mihail” din Cluj, iar tocmai din această poziție clericul avea să se remarce în timpul celui de Al Doilea Război Mondial drept o voce a rațiunii, într-o lume dominată de „surzi”.
În anul 1944, proporțiile tragediei umane, de o imensitate nemaivăzută până atunci, și-au atins cotele maximale, regimul nazist accelerând exterminarea sistematică a evreilor în toate teritoriile europene ocupate sau vasalizate.
Ungaria hothystă nu a făcut excepție de la acest fenomen. Deși Budapesta a aplicat cu fidelitate politicile antisemite venite dinspre Berlin încă de la începutul războiului, anul 1944 a adus apogeul Holocaustului în țara vecină. Prim-ministrul Döme Sztójay, investit în funcție pe 22 martie 1944 , a semnat ordinele prin care majoritatea evreilor maghiari (și cei din teritoriile primite după Arbitraj) au fost forțați să se urce în „trenurile morții” cu destinația Polonia, unde urmau să ia în primire lagărele de exterminare amenajate de naziști.
Discurs împotriva deportării
Parohul Áron Márton nu a rămas deloc indiferent față de aceste evoluții, iar drept reacție, el a ținut pe data de 18 mai 1944 un discurs sfidător la adresa guvernului Sztójay, chiar în incinta bisericii „Sf. Mihail” din Cluj. În volumul Istoria evreilor din Transilvania (1623-1944), fostul rabin clujean Moshe Carmilly-Weinberger își amintea:
„În acele vremuri tragice s-a reliefat măreția umană a episcopului Márton Áron, singurul episcop maghiar în Transilvania care în 18 mai 1944, în Biserica Sfântul Mihail din Cluj, și-a ridicat glasul și a rugat, a somat societatea maghiară să ajute evreimea adunată în ghetouri și aflată în fața deportării.”
Câteva zile mai târziu, episcopul redacta o serie de scrisori către cele mai înalte autorități ale guvernului fascist maghiar, inclusiv una către premierul Döme Sztójay, căruia parohul i se adresa în felul următor:
„Împreună cu credincioșii diecezei mele a trebuit să constat cu stupoare măsura iresponsabilă prin care nu se cruță viața evreimii, mergându-se până la ultima limită a inumanului. Cu respect și în deplină cunoștință a responsabilității mele, vă atrag atenția că pentru o astfel de faptă un om, chiar dacă este prim-ministru, ori un guvern, nu are mandat pentru că povara o va purta un întreg popor. Tocmai de aceea, vă rog să retrageți imediat această măsură!”
Scrisoarea către ministrul de interne Andor Jaross este marcată de o exprimare chiar și mai dură:
„Cu atât mai mare este stupoarea noastră că, deși vă cunoaștem ca pe un catolic convins, acum, prin măsurile adoptate, nu atingeți nivelul unui creștin și nici măcar cel de minim-uman. Cu respect, dar cu toată greutatea cuvântului meu, vă rog să retrageți imediat dispozițiile dumneavoastră recente, sau, dacă vă este imposibil, să vă dați imediat demisia din funcție”.
Deloc surprinzător, guvernul fascist de la Budapesta l-a declarat la scurt timp persoana non-grata, interzicându-i prezența în teritoriile controlate de statul maghiar. În consecință, episcopul a fost nevoit să treacă urgent granița și să se refugieze înapoi la Alba Iulia.
Guvernul Sztójay avea să cadă la finalul lunii august a aceluiași an, însă haosul din scena politică a statului vecin avea să producă apariția unui executiv chiar mai radical în luna octombrie, anume, cel condus de extremistul de dreapta Ferenc Szálasi, care a fost numit în funcție odată cu înlăturarea definitivă a lui Miklós Horthy, după ce regentul intrase în dizgrația naziștilor.
Din păcate, guvernarea lui Szálasi avea să amplifice politica brutală de exterminare a evreilor, aceștia fiind victimele unor execuții în masă în timpul asedierii Budapestei de către Armata Roșie (forțele sovietice fiind sprijinite în acest demers de un număr semnificativ de trupe românești, aflate sub comanda generalului Nicolae Șova) între 24 decembrie 1944 și 13 februarie 1945.
După război, episcopul Áron Márton avea să sufere numeroase persecuții din partea autorităților comuniste care s-au instalat la conducerea României postbelice. El avea să treacă în eternitate în anul 1980, la vârsta de 84 de ani.
Post-mortem, pentru apelurile sale către moralitate și umanitate în vremuri caracterizate de brutalitate oarbă și vărsare de sânge nevinovat, Áron Márton a primit titulatura de „Drept între popoare” din partea statului Israel în anul 1999.
