12 luni însângerate: bilanțul invaziei ruse în Ucraina. Curierul de Cluj vă prezintă un dosar al desfășurării ”operațiunii militare speciale”, de la debut și până în prezent.
Joi, 24 februarie 2022, ora 05.00. Sirenele sună în orașele din Ucraina. Aceasta e atacată în mai multe puncte, cu rachete, trupe terestre și parașutiști. Putin a dat ordinul Invaziei, a unei ”operațiuni speciale de denazificare și demilitarizare”. De atunci lumea nu mai e la fel.
În ultimele 12 luni, aproximativ 8 milioane de cetățeni ucrainieni au fost determinați să își părăsească, cuprinși de disperare, propria vatră – locul în care majoritatea își trăisera întreaga existență, în care își întemeiaseră familii, în care își făcuseră cele mai frumoase amintiri – și să ia calea pribegiei prin Europa. Iar unii,…paradoxal, în Rusia, captivi.
Cei rămași în Ucraina aflată sub tirul rachetelor rusești sunt forțați zilnic să înfrunte nenumărate lipsuri, în destule cazuri chiar pierderea celor mai elementare condiții ale vieții, pe care cei mai mulți dintre noi le luăm „de-a gata” : hrană, alimentarea cu apă, sanitație, încălzire, electrificare.
De parcă toate acestea nu ar fi de ajuns, cetățenii ucrainieni trăiesc în permanență cu frica declanșării unor atacuri nocturne, atacuri care au ca țintă principală zone rezidențiale dens-populate din mediul urban. În ultimul an, pentru locuitorii orașelor ucrainene, perspectiva lipsei zilei de mâine a devenit o anxietate înrădăcinată de crunta realitate pe care sunt nevoiți să o înfrunte. Atacurile nocturne au avut loc frecvent și au curmat viețile multor oameni inocenți, care au fost luați dintre noi în cel mai josnic mod posibil, în toiul nopții, în timpul somnului. Și nu puțini au fost cei care au murit, până acum.
Civili inocenți, civili decedați
Deși estimările exacte sunt imposibil de realizat cât timp ceața războiului încă învăluie
teritoriile Ucrainei, estimările au un ton sumbru, avansând cifre de ordinul zecilor de mii în privința civililor decedați.
Și nu doar civilii ucrainieni au fost victime ale acestei tragedii lipsite de sens.
Dacă înaintea izbucnirii conflictului armata rusă avea încă reputația unei mașinării intimidante și bine-puse la punct, social media si presa online ne-a permis în ultimele 12 luni vizionarea în timp real a realității „din teren”, una în care măreața armata a lui Putin este, de fapt, una alcătuită în mare parte din recruți, care nici nu au terminat bine perioada adolescenței și s-au trezit obligați aproape peste noapte să își abandoneze familiile și prietenii pentru a pleca la razboi. Lipsa de experiență a acestora și incompetența superiorilor și-au spus cuvântul, iar estimările în privința pierderilor ruse în acest conflict par și acum greu de crezut, dar sunt legitimate de surse multiple: între 150.000 – 200.000 militari ruși au fost scoși din luptă, între 50.000-150.000 dintre acestea pierzându-și viața.
Dar și armata ucraineană a suferit pierderi grele în efortul său de a-și apăra țara în fața invadatorilor, peste 100.000 de soldați ucrainieni fiind uciși sau răniți în urma declansășării conflictului.
Criză enormă
Orașe întregi au fost distruse, o tragedie enormă. Iar pe lângă tragedia fără margini a locuitorilor acestei țări, drama din Ucraina a produs repercursiuni nefaste pentru întregul continent european. În afară de problema gestionării milioanelor de refugiați ucrainieni, care este cel mai grav exil în masă european , de la finele celui de Al Doilea Război Mondial și până în prezent, Invazia a adâncit semnificativ criza economică deja existentă din vremea pandemiei Covid-19, inflația atingând cote ce nu au mai fost văzute din perioada interbelică. Răcirea relațiilor dintre Occident și Rusia, care se manifestă prin reducerea livrării de gaz rusesc către continent, a produs o criză energetică de amploare. Iar ruptura din planul politico-diplomatic între Statele Unite ale Americii și Rusia este una de-a dreptul dezastruoasă, atingând proporțiile celor mai tensionate perioade ale Războiului Rece.
Deși astăzi există numeroase voci care califică, privind retrospectiv, invazia din Ucraina drept o acțiune ce ar fi trebuit considerată previzibilă prin prisma istoricului regimului Putin în privința întreprinderii unor ofensive similare (Cecenia, Georgia), în urmă cu un an și câteva luni, iminența unei catastrofe de asemenea proporții înca părea o perspectivă greu de imaginat pentru noi, locuitorii Europei din secolul XXI. Cu siguranță, epoca războaielor catastrofale, care au distrus țari întregi și care au lăsat constant în urmă sute de mii de morți, trebuie să fi rămas definitiv în trecut – gândeam cei mai mulți dintre noi. Cu siguranță, liderii politici de astăzi sunt mult mai raționali, și înțeleg lipsa de sens a războiului, a pierderii inutile a vieții omenești la scară industrială…cu siguranță, se va putea găsi o soluție diplomatică până la urmă. Cu siguranță…cât de naivi am putut fi.
Zorii furtunii. Maidanul, Crimeea, Donbas
Privind retrospectiv, preludiul acestei invazii de amploare a fost unul lung, anevoios, care s-a adâncit gradual pe parcursul ultimilor 8 ani.
Punctul de plecare a fost așa numita „Revoluție a demnității” din februarie 2014, prin care poporul ucrainean s-a descotorosit în mod violent de șeful de stat devenit o marionetă a rușilor, Viktor Ianukovici. Această evoluție neașteptată a evenimentelor din țara vecină a dus la izbucnirea unor proteste din partea etnicilor ruși din sudul și estul Ucrainei, pe fondul cărora președintele rus Vladimir Putin a decis anexarea peninsulei Crimeea în luna martie a aceluiași an, sub pretextul protejării drepturilor etnicilor ruși ai regiunii. Tot sub acest pretext, Rusia a fost acuzată că a finanțat pe ascuns declanșarea și desfășurarea unei insurecții separatiste în zona Donbas din estul Ucrainei, un război modern al tranșeelor, care s-a soldat cu aproximativ 14.000 de morți între 2014 și 2022.
Chiar și în aceste condiții de existență permanentă a unor tensiuni puternice între Rusia și Ucraina pe parcursul celor 8 ani anterior declanșării invaziei din februarie 2022, cei mai mulți analiști politici nu se așteptau la o asemenea întorsătură catastrofală a evenimentelor, cel puțin până în luna noiembrie a anului 2021, atunci când Rusia a început să mobilizeze un număr tot mai mare de militari la frontierele cu statul vecin.
În privința acestor mișcări de trupe s-au vehiculat, la momentul respectiv, mai multe scenarii: erau aceste operațiuni dovezi concludente ale iminenței unei invazii de amploare, sau doar o tentativa a președintelui Putin de a intimida Occidentul, în scopul obținerii unor asigurări ca Ucraina nu va fi acceptată ca țară-membră a NATO?
Presa românească nu a rămas indiferentă față de aceste perspective la momentul respectiv. Un articol publicat de Digi24 în 23 noiembrie relata faptul că Agenția de Informații Militare a Ucrainei califica perioada ianuarie-februarie 2022 drept termenul cel mai probabil pentru un atac venit din partea Rusiei, iar serviciile de informații ale S.U.A. vehiculau încă de atunci probabilitatea ridicată a unei invazii rusești pe mai multe fronturi – prin Crimeea, prin Belarus, dar și prin zonele de frontieră comună ale celor două state.
În același timp, posibilitatea „jocului de șah” rămânea una la fel de validă, mulți analiști fiind de părere că președintele Putin rămânea totuși suficient de rațional încât să nu declanșeze un conflict de proporții teribile. Concomitent, întregul aparat de conducere al Rusiei insista în mod consecvent că fricile Occidentului erau total nefondate, dând asigurări că perspectiva unei invazii coordonate a teritoriului statului vecin nu ar fi avut în realitate vreun temei de adevăr.
Situația a devenit mai tensionată la mijlocul lunii decembrie, atunci când Rusia a prezentat o „serie de garanții de securitate pe care le-a cerut din partea Occidentului, inclusiv promisiuni de renunțare la orice activitate militară în Ucraina și în Europa de Est și de a nu extinde și mai mult alianța militară NATO”, așa cum amintea un articol publicat de Hotnews.
Din acest moment și până în februarie 2022, a urmat un agonizant „dialog al surzilor” între administrația de la Washington și cea de la Moscova, cele două tabere nefiind dispuse să facă compromisuri reale în privința pozițiilor referitoare la securitatea din regiune, orice tentativă de negociere fiind astfel sortită eșecului.
Conform unui articol publicat de Alephnews la data de 14 ianuarie 2022, serviciile de informații ale S.U.A. și Ucraina emiteau primele informații în privința planurilor ruse de a declanșa operațiuni de tip „steag fals” în Donbas, adică falsificarea unor atacuri, chipurile declanșate de armata ucraineană asupra etnicilor ruși din zona respectivă – aceste incidente fictive urmând să servească drept pretext pentru operațiunea militară a Federației Ruse. Digi24 amintea și creșterea efectivelor ruse la granița cu Ucraina, acestea ajungând să însumeze 100.000 – 127.000 de soldați la momentul respectiv.
La mijlocul lunii februarie a anului 2022, o invazie rusă devenea, din păcate, o perspectivă tot mai iminentă. Europa Liberă publica în data de 14 februarie declarații ale președintelui ucrainean Volodimir Zelenski, care vehicula că declanșarea ostilităților avea să aibă loc doar două zile mai târziu , dar își exprima în continuare convingerea că întregul Donbas și peninsula Crimeea vor fi returnate ulterior țării sale pe căi diplomatice. Concomitent, în cadrul unei întâlniri între cancelarul german Olaf Scholz și Vladimir Putin, demers diplomatic pe care Deutsche Welle îl numea „ultima șansă pentru pace”, liderul de la Berlin a încercat să îl convingă pe omologul să-și abandoneze planurile militare sub amenințarea sancțiunilor economice, în timp ce președintele rus, vizibil nepăsător, acuza aplicarea unei presupuse politici de genocid din partea guvernului Ucrainei, care ar fi vizat eliminarea etnicilor ruși din Donbas – așa cum amintea Digi24. „Dialogul surzilor” continua chiar și în ceasul al 12-lea…
După ce invazia nu a mai venit la data anunțată, a urmat o săptămână agitată, în care toate presa din Romania au publicat zilnic actualizări ale situației de la frontierele ruso-ucrainiene, întrebându-se cât timp mai era rămas, în realitate, până la debutul unui nou război de proporții, sau dacă tot mai fragila diplomație păstra totuși o sanșă de a dezamorsa în ultima clipă fitilul unui conflict ce stătea să explodeze din moment în moment.
„Blitzkrieg”-ul rusesc
Din păcate, demersurile diplomatice, mizând exclusiv pe o retorică a ultimatumului, și deloc pe o atitudine deschisă vreunui compromis real atât din partea Rusiei cât și din partea Statelor Unite și aliaților nord-atlantici, au înregistrat un răsunător eșec.
Pe data de 24 februarie 2022, deși Putin anunța într-un discurs de 28 de minute o „operațiune militară specială” care ar fi vizat doar eliberarea etnicilor ruși din Donbas și care se angaja să respecte dreptul ucrainienilor la auto-determinare, sub pretextul „denazificării” Ucraina a fost de facto atacată din direcții multiple (Crimeea, Belarus, Donbas și celelalte zone de frontieră la est) de către efectivele armatei ruse, imaginea de la momentul respectiv fiind una a unei invazii totale, care trebuia să subjuge cu rapiditate întreg teritoriul țării vecine și care să „decapiteze” la fel de repede guvernul pro-occidental de la Kiev. Serviciile de informații americane ofereau o perspectivă pesimistă, estimând că Zelenski urma să fie înlăturat și înlocuit de ruși în cel mult 96 de ore. Președintele țării invadate a declarat imediat instituirea legii marțiale, iar toți bărbații cu vârste cuprinse între 18 și 60 de ani au fost mobilizați.
În discursul menționat anterior, președintele rus Vladimir Putin punea responsabilitatea pentru situația creată în seama Statelor Unite ale Americii, care ar fi dorit să subjuge decisiv Rusia și să devină puterea mondială hegemonă și incontestabilă, prin extinderea NATO odată cu incorporarea Ucrainei înăuntrul frontierelor alianței nord-atlantice. Totodată, el a acuzat un presupus caracter „nazist” al regimului de la Kiev, un regim care ar fi comis un teribil genocid în regiunea Donbas și care, în consecință, trebuia demilitarizat urgent pentru asigurarea siguranței etnicilor ruși.
Replica președintelui american Joe Biden nu a întârziat să apară. În propriul său discurs , șeful de stat de 79 de ani l-a blamat pe Vladimir Putin pentru „respingerea tuturor eforturilor făcute cu bună credință de Statele Unite și aliați pentru a adresa îngrijorările comune de securitate prin dialog, pentru a evita un conflict fără niciun rost și pentru a împiedica suferința umană.” În cadrul aceluiași discurs, Biden a anunțat și prima hotărâre adoptată de Occident pentru a pedepsi agresiunea rusă: instituirea sancțiunilor la un nivel fără precedent, care, în teorie, trebuiau să sufoce economia rusă într-o măsură atât de severă, încât acest demers să aducă, în cele din urmă, obținerea încetării ostilităților.
Atât capitala Kiev, cât și toate celelalte orașe mari ale Ucrainei (Harkov, Mariupol, Odessa, Liov, Herson) au fost bombardate de artileria rusă, în timp ce soldații invadatori au capturat teritorii în nordul și sud-estul țării cu o rapiditate înfricoșătoare.
În ciuda șocului provocat de atac, rezistența ucraineană a fost una înverșunată, efectivele militare ale vecinilor noștri reușind, cu grele sacrificii, să împiedice intrarea trupelor ruse în capitala Kiev, în ciuda unei tentative a celor din urmă de a „sugruma” metropola prin încercuire. Președintele Zelenski, devenit ținta comando-urilor de asasini ceceni și mercenari Wagner, nu s-a lăsat intimidat, și a înregistrat cu propriul telefon un mesaj video către poporul ucrainean, în care susținea că nu va capitula în fața cererilor ruse de a depune armele, deoarece „arma noastră este adevărul, iar adevărul este că acesta este pământul nostru, țara noastră, copiii noștri – și le vom apăra pe toate.”
Un rol decisiv pentru rezistența ucraineană a fost jucat însă de tehnologia militară occidentală, rachetele de tip Javelin și Stinger (și mai târziu în invazie cele Himars) provocând pagube grele rușilor.
Chiar dacă guvernul Ucrainei nu a căzut în cele 96 de ore prevăzute de serviciile de informații americane, perioada de final a lunii februarie/de început a lunii martie a fost marcată de cuceriri notabile înregistrate de către invadatori, care au obținut câștiguri teritoriale semnificative în mai multe regiuni ale statului condus de Zelenski. Dintre acestea, cea mai răsunătoare a fost căderea orașului Herson pe data de 2 martie, urbe poziționată chiar la nordul peninsulei Crimeea și care joacă un rol important pentru alimentarea cu apă a acesteia. Nici măcar „orașele-fantomă” Cernobîl și Pripiat, sau micuța Insulă a Șerpilor din Marea Neagră nu au fost cruțate de luptele ruso-ucrainiene, creându-se imaginea necesității ruse de a cuceri fiecare bucățică de pământ ucrainean.
În data de 25 martie 2022, Ministerul rus al Apărării anunța că prima etapă a „operațiunii speciale” din Ucraina fusese finalizată cu succes, prin pierderile grele produse armatei ucrainiene și prin deschiderea și menținerea a 4 fronturi active: Kievul și nordul Ucrainei (dinspre Belarus), frontul de nord-est (Sumi, Cernihiv), frontul de sud (Herson, Mariupol) și frontul de est (Harkov, Izium).
Astfel, în ciuda eroismului neașteptat venit din partea apărătorilor ucrainieni și prin respingerea tentativei de ”blitzkrieg” rusesc, perspectivele rămâneau incerte.
Războiul „live & HD” în era digitală. Diseminarea propagandei
Ziua de 24 februarie 2022 avea să intre în istorie drept momentul declanșării unui război diferit de cele purtate în trecut, un război hibrid, cu un puternic caracter digital, care, cel mai probabil, va oferi modelul pentru viitoarele conflicte militare ale secolului XXI. Mediul online – și cu precădere social media – aveau să faciliteze într-un mod nemaivăzut transferul informațiilor în timp real, direct din zona de război, mass-media fiind copleșită de amploarea volumului de știri, fiecare agenție de presă autohtonă oferind cititorilor români actualizări peste actualizări ale evenimentelor din Ucraina în fiecare zi. Cu precădere, demn de laudă este demersul celor de la Digi24, care au creat o cronologie completă a întregului conflict (cu cele mai importante știri ale fiecărei zile în parte), continuând să actualizeze și în prezent arhiva respectivă.
După ce eforturile armatei ruse de a îngenunchea rezistența ucraineană și de a înlătura guvernul pro-occidental de la Kiev în doar căteva zile nu s-au materializat în direcțiile dorite, sălbăticia acestui război avea să atingă cote de brutalitate nemaivăzute din vremea războaielor iugoslave ale anilor ’90, artileria rusă atacând în mod deliberat zone rezidențiale dens-populate, școlii, grădinițe, spitale, biserici, și numeroase alte tipuri de clădiri care făceau parte din infrastructura civilă a Ucrainei, asemenea bombardamente afectând toate orașele mari din această țară. În unele zone cucerite (Bucea, Irpin, Borodianka, Cernihiv, Sumi, Balakleia, etc), armata rusă de ocupație a comis crime de război împotriva populației civile – execuții sumare, bătăi, jafuri, violuri, tortură. Atât aceste practici barbare, cât și bombardarea zonelor rezidențiale dens-populate, au fost considerate părți ale unei politici de teroare adoptate de leadership-ul rus aflat în dificultate. Mesajul, deși ne-fiind unul articulat verbal, era totuși unul cât se poate de clar: atâta timp cât guvernul vostru opune rezistență, carnagiul va continua.
Război digital
Dar bătălia pentru teritoriu a presupus, de această dată, o bătălie înverșunată și pentru controlul informațiilor în spațiul virtual. În ciuda ușurinței cu care crimele de război ale rușilor au fost dezvăluite pentru publicul larg atât prin forma unor videoclipuri sau fotografii dens-circulate pe site-urile de tip social media, cât și prin cea a imaginilor din satelit care atestau distrugerile provocate, autoritățile ruse au negat în permanență orice responsabilitate pentru aceste fapte, avânsând ideea că toate dovezile prezentate ar fi fost în realitate „fake-uri” create digital, sau noțiuni și mai ridicole, precum cea că guvernul Ucrainei și-ar fi asediat proprii cetățeni, într-o încercare de a atrage simpatia (și o eventuală intervenție militară) din partea Occidentului.
Desigur, nu rușii sunt cei care au pionierat aceste tactici – Radovan Karadzici, liderul politic al sârbilor separatiști din Bosnia anilor ’90 a uzitat un discurs absolut identic, încercând să evite responsabilitatea pentru crimele comise împotriva populației musulmane de soldații aflați sub comanda armatei „Republicii Srpska”. Totuși, rușii au reușit să aducă și o inovație acestei strategii: dacă stadiul slab de dezvoltare al internetului din anii ’90 i-a permis lui Karadzici să creeze un dubiu destul de puternic în privința autenticității informațiilor relatate în presa străină doar prin simpla negare a acestora și acuzarea concomitentă a unei conspirații occidentale anti-sârbe, în schimb, Kremlinul a știut cum să speculeze în propriul avantaj progresul tehnologic înregistrat de rețelele de socializare din mediul online al prezentului. Propaganda plătită a regimului lui Putin a luat cu asalt Facebook, Twitter, și alte asemenea site-uri, într-o misiune de a împrăștia dezinformare la o scară industrială, pentru a contracara propagarea informațiilor veridice despre natura agresiunii ruse. Astfel, retorica pro-rusă s-a viralizat în spațiul virtual, răspândind idei precum caracterul „nazist” al regimului de la Kiev (în ciuda faptului că Volodimir Zelenski este, ironic, un cetățean ucrainean de etnie evreiască), dorința Ucrainei de a atrage lumea într-un nou război mondial și anterior amintita tactică de asediere a propriilor cetățeni chipurile adoptată cu acest scop, caracterul decadent din punct de vedere moral al Uniunii Europene, natura violentă a refugiaților ucrainieni, sau lupta Rusiei pentru apărarea ortodoxiei contra unor grupuri conspiraționiste ce domină elita politică a Occidentului. Fenomenul este deosebit de interesant, deoarece reușita acestuia de a convinge părți semnificative ale populației mai multor state (inclusiv țara noastră) să își interiorizeze și să răspânească aceste concepții atestă faptul că expunerea constantă la dezinformare într-o proporție suficient de mare poate determina oamenii vizați să ignore sau să nu mai pună multă crezare în informațiile legitimate de dovezi obiective, dovezi ce pot fi foarte ușor catalogate ca „fake-uri” manipulate digital. În acest sens, o porțiune semnificativă a publicului a ales să dea mai degrabă crezare acestor informații false, întălnite frecvent, și să ignore informațiile veridice, ca cele despre imensa tragedie umanitară a orașului asediat Mariupol – drama căruia devenea în luna martie a anului 2022 una chiar mai îngrozitoare decât cea trăită de capitala bosniacă Saraievo în cele mai nefaste momente ale războiului din Bosnia anilor ’90
Totodată, controlul total și absolut exercitat de Kremlin asupra traficului de informații în Federația Rusă a facilitat din plin îndoctrinarea populației civile a Rusiei în favoarea „operațiunii militare speciale”, chiar și pe măsură ce traiul a devenit tot mai dificil pe fondul sancțiunilor economice occidentale. Internetul rusesc, puternic cenzurat, a fost „curățat” de orice ingerințe care contraziceau retorica oficială a Kremlinului (precum folosirea cuvântului „război”, informații despre incompetența sau corupția generalilor și liderilor politici ruși, informații despre crimele de război comise de armata rusă în Ucraina sau despre numărul real al soldaților ruși uciși în conflict) , iar rețelele sociale au fost folosite de regimul lui Putin inclusiv pentru a mobiliza populația autohtonă sub egida patriotismului, într-o mișcare de susținere a operațiunii militare speciale ce a adoptat simbolul „Z”, înfățișat frecvent pe capotele vehiculelor militare ruse. Închiderea afacerilor occidentale a fost de asemenea relativ ușor de justificat pentru Moscova, aceasta situație fiind pusă în seama dușmăniei purtate de Vest în „mod nelegitim” contra Rusiei.
De la blitzkrieg la război static – eșecurile rușilor
Am amintit faptul că planurile inițiale ale leadership-ului rus vizau o cucerire rapidă a Ucrainei, într-un război fulger, similar cu efemerul conflict ruso-georgian din 2008. Dârzenia ucraineană, tehnologia militară furnizată de Occident țării asediate, incompetența cadrelor militare superioare din armata rusă și lipsa de experiență a soldaților de rând mobilizați de Putin (mulți dintre aceștia fiind simpli recruți) au dus la eșecul îndeplinirii obiectivelor în maniera în care acestea fuseseră stabilite. Pe măsură ce conflictul s-a extins din punct de vedere temporal, armata rusă, la fel ca un boxer masiv obișnuit să obțină numai knockout-uri rapide în primele runde ale unei lupte, s-a văzut tot mai obosită, mai lipsită de idei și debusolată, după ce „meciul de box” a început să se întindă cu mult peste intervalul de timp preconizat anterior desfășurării lui.
La sfârșitul lunii martie și începutul lunii aprilie din 2022, armata rusă a constatat dificultatea crescândă a menținerii mai multor fronturi active concomitent, optând să abandoneze în totalitate asediul Kievului și zona de nord a Ucrainei, pentru a-și dedica întreaga atenție asupra Donbas-ului, respectiv zonei de sud-est – în care cucerirea orașului port Mariupol continua să dea mari bătăi de cap invadatorilor.
Până în data de 7 aprilie, armata rusă abandonase complet zona de nord a Ucrainei, iar retragerea acesteia din regiunile considerate dificil de menținut din punct de vedere strategic a lăsat în urmă descoperiri îngrozitoare: dovezi ale unor crime de război comise cu cinism și sânge rece – filmările ce înfățișau cadavre aruncate pe străzile orășului Bucha din apropierea Kievului producând consternare în Occident și ducând la înnăsprirea sancțiunilor economice deja existente.
Între timp, imensa drama a apărătorilor orașului Mariupol, care rezistaseră cu eroism încă din primele zile ale invaziei, se apropia de etapa finală, întrucât până la data de 17 aprilie ultimii membri ai rezistenței se refugiau în fabrica sidelurgică Azovztal (deținută anterior conflictului de miliardarul Rinat Ahmetov). La începutul lunii mai, odată ce perspectiva supraviețuirii soldaților ucrainieni devenea imposibilă datorită intensificării bombardamentului asupra fabricii, președintele Zelenski i-a autorizat pe aceștia să se predea rușilor, în speranța că vor putea fi recuperați mai târziu în cadrul unui schimb de prizonieri. Asediul Mariupolului lua oficial sfârșit pe data de 20 mai 2022, lăsând în urmă un oraș distrus în proporție de 90%, cu o populație rămasă care însuma doar un sfert din cea existentă anterior războiului, și cu numeroase dovezi ale celor mai îngrozitoare fapte pe care specia umană le poate comite contra propriilor semeni în cadrul unui război.
Presa românească a tratat constant subiectul gropilor comune săpate de asediatorii ruși pentru a îngropa civilii uciși în timpul asediului, într-o încercare a Kremlinului de a mușamaliza imensa pierdere de viață umană. Tot în acest scop, rușii au demolat ulterior teatrul din oraș, ale cărui ruine ascundeau cadavrele a sute de civili ucrainieni ce căutaseră acolo adăpost în timpul asediului, dar care și-au găsit sfârșitul în cadrul unui bombardament sălbatic asupra acestei clădiri la mijlocul lunii martie.
Această „victorie a la Pirus”, prin care rușii obțineau ruinele unui oraș transformat aproape complet în cenușă și scrum, avea să fie însă unul din ultimele„mari succese” obținute în cadrul invaziei din Ucraina. Dacă debutul războiului fusese marcat de ample și rapide operațiuni ce vizau subjugarea unor teritorii întinse, pe tot parcursul verii anului 2022, în schimb, trupele ruse și cele ucrainiene aveau să ducă lupte caracteristice unui război static, de tranșee, producând schimbări teritoriale minimale în regiunea de sud a Ucrainei, în regiunea Donbasului, cât și în zona Zaporojie – a cărei centrală nucleară a devenit totuși obiectul unei aprigi dispute armate, ce risca să producă un dezastru radioactiv, și care a intrat între timp în posesia Rusiei.
Contra-ofensiva
Deși a făcut mici avansuri teritoriale în Donbas, armata rusă avea să aibă de înfruntat o neașteptată contra-ofensivă ucraineană în regiunea Harkovului, șocul căreia a produs un colaps al acestei front pentru soldații lui Putin între 6 și 12 septembrie, soldându-se cu pierderi teritoriale însemnate pentru invadatori.
Confruntat cu eșecuri tot mai frecvente și dificle de acceptat, președintele Putin a ordonat o mobilizare parțială (prin care 300.000 de rezerviști urmau să fie aruncați în luptă, inclusiv pensionari) pe data de 21 septembrie, adoptând concomitent, pentru a încerca să intimideze Occidentul, o retorică tot mai articulată a șantajului nuclear.
Deoarece un ghinion nu vine niciodată de unul singur, pe 8 octombrie dictatorul rus a trebuit să își vadă unul din cele mai prețioase proiecte personale – podul care lega Crimeea de restul Federației Ruse, un simbol al imaginii de „prosperitate” a peninsulei după anexarea din 2014 – distrus și transformat într-un imens și inutil morman de fiare, în urma unei ample operațiuni ucrainiene de sabotaj.
Iar pe 11 noiembrie, după o contraofensivă ce se desfășurase la o intensitate mai puțin vizibilă decât cea din Harkov în lunile precedente, armata ucraineană reușea în sfârșit, după un avans gradual, să elibereze și orașul Herson, ce fusese capturat de ruși încă de la începutul invaziei. Cu mai puțin de două luni înainte, pe 30 septembrie, Vladimir Putin declara că Hersonul va fi „rus pentru totdeauna”, în urma unor referendumuri de anexare, desfășurate în mod fraudulos de cadrele militare și autoritățile ruse instalate la conducere în teritoriile ucrainiene ocupate.
„Operațiunea militară specială”, un an mai târziu
Pierderea Hersonului este ultima dintr-o serie de lovituri neașteptate primite de liderul de la Kremlin pe parcursul invaziei din Ucraina, operațiune a cărei eșec pare tot mai evident pe parcursul ultimelor luni ale anului 2022. Dacă în februarie, războiul debuta într-o manieră fulgerătoare, în aparență bine-pusă la punct și care a făcut analiștii politici să vadă la momentul respectiv căderea Ucrainei drept iminentă chiar din primele ore ale invaziei, astăzi prețul plătit de Kremlin pentru câteva consolidări teritoriale în Donbas și sudul Ucrainei pare unul greu de justificat: numărul soldaților ruși decedați în Ucraina pare să depășească 100.000, economia Federației a suferit din plin de pe urma sancțiunilor aplicate cu multă consecvență de Occident încă de la începutul invaziei, iar exodul rușilor care au decis să își părăsească patria pentru a evita încadrarea militară a dus la pierderea de către Kremlin a aproximativ 900.000 de cetățeni, estimările plasându-i pe cei mai mulți dintre aceștia în categoria tinerilor inteligenți și profesionalizați care ar fi trebuit să asigure viitorul Rusiei.
De ce mai continuă războiul?
Aplicând o logică politică de bază, ne gândim imediat la necesitatea lui Putin de a ieși din acest conflict drept un învingător, drept un lider care a adus țării sale câștiguri însemnate, la fel ca predecesorii consemnați pentru eternitate de cenotaful marilor eroi ai poporului rus. Supraviețuirea sa politică depinde de acest lucru. Dar situația este mai complicată de atât. Pe lângă gloria personală a dictatorului rus, trebuie să rămânem conștienți că jocul diplomatic este unul ce cuprinde multe valențe, iar păienjenișul ce învăluie Ucraina de un an de zile a fost țesut de numeroși actori participanți, fiecare cu propriul interes. Pentru Volodimir Zelenski, de exemplu, orice concesie teritorială prezintă un compromis imposibil de făcut în momentul de față. Dacă Putin este obligat de interese politice pur personale să dorească câștiguri teritoriale semnificative la masa negocierilor, în privința lui Zelenski, în schimb, factorii ce determină o atitudine inflexibilă sunt atât amintirile dureroase ale civililor ucrainieni inocenți, care au fost uciși în cele mai brutale moduri imaginabile de către invadatorii ruși (tragedii care vor continua să bântuie pământurile Ucrainei multe generații de acum încolo), cât și vocile celor vii, care, în ciuda traiului sub ploaia artileriei ruse, își încurajează constant liderul să continue războiul cu încredere în vederea eliberării întregului teritoriu al patriei, pentru ca sacrificiul cetățenilor nevinovați să nu fi fost unul în van.
Totodată, nu trebuie să uitam faptul că succesul rezistenței ucrainiene ar fi fost imposibil fără sprijinul tehnologic, logistic și financiar venit din partea Occidentului, care, condus de o administrație americană determinată să vadă o Rusie slăbită pe cât de mult posibil în urma deciziei acesteia de a proiecta un nou război devastator în teritoriul Europei, continuă să ofere sprijin constant guvernului de la Kiev. Chiar și așa, pe parcursul invaziei au existat numeroase momente când efectele economice negative resimțite în statele Uniunii Europene au produs dubii în privința implicării occidentale în acest conflict. Rămâne, astfel, de văzut dacă sprijinul occidental va continua să rămână unul consecvent. În momentul de față, balanța pare înclinată în favoarea Ucrainei, iar avantajul guvernului de la Kiev face orice pace dezavantajoasă pentru acesta o perspectivă greu de materializat în viitorul apropiat. Chiar în timpul redactării acestui articol, surse multiple vorbesc despre atacuri ucrainiene în regiunea Mariupolului – să fie acestea oare primele mișcări din cadrul unei controfensive menite să elibereze și zona respectivă?
În ultimele săptămâni, declarațiile lui Zelenski au stârnit tot mai multe anxietăți în privința unei potențiale invazii ruse asupra Republicii Moldova, o acțiune care, dacă ar avea succes, deține potențialul inaugurării unui nou teatru de operațiuni în războiul ruso-ucrainean, prin facilitarea angrenării Transnistriei în conflict. Dacă aceste afirmații au vreun sâmbure de adevăr, timpul va spune.
O nouă Bosnie?
Este cât se poate de posibil ca acest război să devină o nouă Bosnie – un război care, din multiple rațiuni geopolitice divergente, nu a avut vreo rezoluție timp de aproape 4 ani, iar condițiile păcii continuă să creeze probleme în regiunea respectivă chiar și în prezent. La fel de posibil este ca o schimbare neașteptată în dinamica ecuației actuale să producă o înclinare decisivă a balanței în favoarea uneia dintre părțile combatante.
Un lucru e sigur însă:
Orice se va întămpla de acum încolo, anul care s-a scurs de la declanșarea invaziei din Ucraina și până în prezent trebuie să servească pentru fiecare dintre noi drept o dovadă amară a faptului că indiferent cât de mult progres am putea face, cele mai oribile valențe ale naturii umane par sortite să rămână, din păcate, mereu aceleași.
