Este arhicunoscut faptul că în ultimele 30 de ani, Republica Moldova a fost un stat aflat în sfera de influență a Federației Ruse, actuala orientare politică pro-occidentală fiind o schimbare de traiectorie de dată recentă.
În aceste condiții, informațiile referitoare la existența unei mișcări politico-sociale de masă, care a militat pentru democratizare, modernizare și reformă politică de factură occidentală în Moldova la finele anilor ’80 (atunci când vecinii noștri încă se aflau în componența URSS) poate părea surprinzătoare.
Situația devine și mai surprinzătoare atunci când aflăm că această mișcare democratică a reușit să devină principala forță politică a țării, având, pentru scurtă vreme, destinul pro-occidental al Republicii în propriile mâini. Dar n-a fost să fie. Dar să citim un pic de istorie politică.
Glasnost, perestroika, și demokratizatsiya
Perioada de mijloc a penultimei decade de secol XX a rămas în istorie mai ales drept „fereastra” prin care în Uniunea Sovietică începeau să se vadă, pentru prima dată, zorii unei schimbări reale, datorită politicilor adoptate de Mihail Gorbaciov, secretarul general al Partidului Comunist de la acea vreme.
Glasnost, perestroika, și demokratizatsiya, menite atât să re-construiască încrederea cetățenilor sovietici în conducătorii lor după mulți ani în care transparența politică a lipsit în totalitate, cât și să scoată URSS din impasul economic și social în care se afla la momentul respectiv, au fost inițiative admirabile, dar care aveau să contribuie, în cele din urmă, la dizolvarea statului condus de ”Gorby” și la căderea Cortinei de Fier ce învăluia Estul.
Deși reformele fuseseră formulate în astfel încât cetățenii sovietici să îi vadă pe oficialii partidului comunist într-o lumină mai pozitivă, efectul a fost unul diametral opus în majoritatea republicilor constituente ale URSS.
În Țările Baltice, sau în regiunea Caucazului, de exemplu, reforma politică a fost înțeleasă de cetățeni drept un prilej prin care aceștia se puteau elibera, în sfârșit, de hegemonia partidului comunist, creându-și propriile organizații și mișcări de masă, cu scopul transformării acestora în alternative politice reale contra comuniștilor.
Ei bine, surprinzător, Moldova a fost la rândul ei o exponentă reprezentativă a acestui fenomen.
Cum au fost comuniștii trași pe sfoară în Moldova
În luna februarie a anului 1988, peste Prut lua naștere Mișcarea Democratică din Moldova, formațiune care începea la acea vreme să organizeze întâlniri și demonstrații publice de amploare, în cadrul cărora erau avansate în premieră o serie de idei și cereri aflate într-un vădit dezacord cu politica partidului comunist conducător: libertatea de exprimare, reînvierea vechilor tradiții, deșteptarea națională a maselor, și revenirea la alfabetul latin în concordanță cu promovarea limbii moldovenești/române la statutul de limbă oficială, deținut la momentul respectiv doar de rusă.
Odată ce sprijinul maselor pentru idealurile promovate a devenit cât se putea de evident (străzile adiacente monumentului lui Ștefan cel Mare din Chișinău fiind arhipline la fiecare demonstrație organizată de formațiune), liderii mișcării au avut curajul transformării acesteia într-o organizație cu un caracter politic și mai pronunțat, Frontul Popular din Moldova luând oficial naștere în cadrul congresului din 20 mai 1989.
Liderii acestuia aveau să speculeze cu măiestrie noua lege electorală aprobată de Gorbaciov, pentru a prelua puterea politică în ciuda unor sorți potrivnici. Deși partidul comunist, aflat la Putere, era în continuare singura formațiune politică trecută pe listele de vot, participarea era permisă și pentru candidați independenți, membri ai opoziției.
În aceste condiții, Frontul a trimis un număr mare din membrii săi drept independenți în cadrul alegerilor parlamentare din februarie-martie 1990. Numărarea voturilor avea să prezinte o realitate sumbră pentru comuniști, care avea să ducă la adeverirea celor mai negre frici ale acestora: deși reușiseră să obțină 177 din locurile în parlament, celelalte 203 fuseseră câștigate de independenți, dintre care 101 erau membri FPM.
Formarea unei alianțe între Front și candidații cu adevărat independenți a dus la obținerea unei majorități parlamentare neprevăzute, care a spulberat pentru întâia oară în patru decenii monopolul avut de partidul comunist asupra conducerii politice a Republicii Moldova! Mulțumită Frontului, în mai puțin de 2 ani de la acest moment, Moldova devenea un stat independent, suveran și democratic, care avea la bază un sistem politic reorganizat pe criterii pluripartidiste.
Primul stat post-sovietic în care foștii opresori au ajuns înapoi la putere
Dacă sfârșitul anului 1991 îi găsea pe vecinii noștri de peste Prut într-o situație politică optimistă, care întrezărea apariția unei noi democrații de factură occidentală în estul Europei, în mai puțin de un deceniu de la acest moment însă, moldovenii își foloseau greu-cuceritul vot liber pentru a-și exprima dorința de aduce înapoi la conducerea țării lor tocmai…Partidul Comunist, devenind astfel primul stat post-sovietic în care foștii opresori au ajuns înapoi la putere pe cale democratică – eveniment a cărei aniversare de 22 de ani am marcat-o ieri, în data de 25 februarie.
25 februarie 2001: victoria istorică a comuniștilor
Partidul Comunist re-fondat în perioada tranziției de către Vladimir Voronin devenea căștigătorul absolut al alegerilor din 2001, obținând un scor de 50.07% ce îi asigura pentru prima data o majoritate absolută în parlamentul Republicii Moldova.
Pe locul al doilea s-a situat Biroul Electoral „Alianța Braghiș”, partid înființat și condus de Prim-Ministrul Dumitru Braghiș, cu 13,36%.
A treia formațiune care a intrat în Parlament a fost Partidul Popular Creștin Democrat, cu 8,24%. Această mențiune este importantă, deoarece PPCD era continuatorul politic direct al Frontului Popular care reușise să îi alunge de la putere pe comuniști și să obțină independența Moldovei cu doar un deceniu înainte.
Această evoluție poate părea bizară, greu de înțeles, și ne obligă, inevitabil, se ne întrebăm: care au fost cauzele acestui traseu politic neobișnuit? Cum s-a ajuns la această situație dezastruoasă? Cum a putut să se prăbușească în asemenea chip formațiunea politică democratică care îi oferise Moldovei șansa de a se ancora pe drumul democrației și integrării europene, concomitent cu o resurgență totală a comuniștilor, care fuseseră huliți de popor nu cu mult timp în urmă?
Ei bine, rezultatul poate fi comparat cu alegerile din 2000 din România, atunci când PDSR, partid înființat de fostul activist comunist Ion Iliescu, a spulberat practic restul formațiunilor participante, o situație creată mai ales după dezamăgirea publică față de guvernarea CDR. Victoria comunistă de peste Prut trebuie văzută în aceeași cheie, întrucât rezultatul scrutinului a fost o repercusiune a debusolării totale a publicului basarabean în privința vieții politice de după obținerea independenței.
Identitate națională, război, haos politic și economic
În cadrul congresului din februarie 1992, Frontul Popular din Republica Moldova, devenită între timp independentă datorită prăbușirii URSS, își schimba denumirea oficială în Frontul Popular Creștin Democrat, devenind un partid politic cu „acte în regulă”. Formațiunea a uzitat o platformă unionistă, apelurile sale pentru re-întregire națională devenind tot mai sonore. Conducerea FPCD era inclusiv dispusă să renunțe la Transnistria secesionistă pentru a obține o unificare imediată și, evident, fără vărsare de sânge. Cititorii noștri mai vârstnici poate își amintesc faptul că în această perioadă, „Deșteaptă-te române” a devenit imn de stat și în Republica Moldova!
Însă pe fundalul intensificării insurecției transnistriene, apelurile Frontului pentru cedarea provinciei problematice în favoarea unei uniri imediate au dus la o pierdere considerabilă de simpatie publică pentru această formațiune. Nu a ajutat nici faptul că președintele Mircea Snegur, un „comunist reformat” care colaborase cu Frontul atunci când organizația reușise să smulgă puterea politică din mâinile Partidului Comunist, a devenit între timp un statalist convins, făcând toate eforturile ce îi stăteau în putere pentru a consolida atât suveranitatea Moldovei, cât și propria poziție politică în noul stat. În luna martie, insurecția din Transnistria s-a transformat într-un război bizar, haotic, care a rămas cunoscut în istorie mai degrabă pentru fraternizarea frecventă între combatanți pe fundalul consumului ridicat de alcool, decât pentru acte de vitejie.
Ieșirea din scenă a FPCD
Atât Snegur cât și executivul dominat de FPCD au gestionat desfășurarea conflictului într-o manieră caracterizată de incompetență și slabă-coordonare, iar pe fundalul unui armistițiu dezavantajos pentru partea moldoveană, frontul ieșea deliberat de la guvernare în iulie 1992, alegând să treacă în opoziție și să lase guvernarea în mâinile Partidului Agrar.
Privind retrospectiv, această decizie marchează momentul pierderii proeminenței politice de către Frontul Popular. Finele anilor ’80 găsiseră această formațiune într-o poziție privilegiată, pe care o putem compara cu cea a sindicatului Solidaritatea din Polonia, datorită sprijinului civic masiv și a ingeniozității pe care frontul o dovedise reușind să preia guvernarea din mâinile comuniștilor. Din păcate, perioada în care această formațiune s-a aflat la putere nu a marcat începutul unei epoci luminoase a democrației de model occidental, modernizării și reformei. Atât în plan social, cât și în plan politic au existat numeroase voci care nu au văzut cu ochi buni platforma pan-românească a frontului. „Comuniștii reformați”, precum Mircea Snegur, au preferat să își consolideze propriile poziții politice în cadrul unui stat de mici dimensiuni, în loc să riște pierderea oricărei relevanțe într-un stat românesc lărgit. În același timp, rezistența din partea etnicilor minoritari s-a amplificat și a dus în în cele din urmă la izbucnirea unui război umilitor, ce a devenit o pată neagră pentru istoria Moldovei, totodată slăbind considerabil poziția internațională a noului stat. Deși democratizarea a reușit să instaureze un sistem pluripartidist caracterizat de alegeri libere, de facto rezultatul a fost nașterea unei „democrații mlăștinoase”, în care tradiția comunistă și vechile practici retrograde au fost cele care au căpătat proeminența, idealurile occidentale ne-rezonând prea puternic în spațiul politic basarabean în această perioadă.
Partidul Agrar este un exemplu reprezentativ: în ciuda denumirii, această formațiune a fost o alianță centristă largă și multi-etnică, condusă de foști șefi de ferme colective și primari din spațiul rural. Acești „comuniști reformați”, la fel ca președintele Snegur, au fost motivați mai degrabă de obținerea puterii politice. Tranziția către capitalism trebuia să fie una lentă și graduală. La fel ca Snegur, Partidul Agrar a adoptat o poziție pro-statalinistă, respingând orice noțiune a unirii cu România și punând bazele așa-numitului curent moldovenist. Și pentru că ce ”se aseamănă se adună”, nu a durat mult ca președintele Snegur să li se alăture, acesta devenind protectorul acestei formațiuni politice și exponentul cel mai de seamă al retoricii moldoveniste.
Apar socialiștii
Între timp, apăruse în 1992 și un Partid Socialist, fondarea acestuia fiind o consecință a intuiției câtorva politicieni care vedeau în continuare un potențial de performanță electorală pentru mai vechile idei de stânga. În 1993 era re-fondat și Partidul Comunist, adoptând o linie chiar și mai radicală, care cerea revenirea la status quo-ul din perioada sovietică.
Rezultatul alegerilor generale din februarie 1994 avea să reflecte cu acuratețe starea generală de la momentul respectiv. Partidul Agrar a obținut o victorie covârșitoare, procentul de 43.18% oferindu-i majoritatea confortabilă în parlament (56 de locuri din 104). Demonstrând că socialismul era departe de a fi un concept aruncat la coșul de gunoi al istoriei, Partidul Socialist a reușit la rândul său o performanță notabilă, terminând alegerile cu un procent de 22% și obținând astfel 28 de locuri în parlament. În schimb, Frontul Popular Creștin-Democrat s-a prăbușit, obținând un scor de 7.53% și implicit doar 9 scaune de parlamentar.
Snegur pierde președinția
Discuțiile excesive despre statalitate, unire, moldovenism sau nevoia de a recâștiga Transnistria nu puteau totuși asigura o proeminență politică la infinit. Nevoile economice, în realitate cele mai urgente pentru toți membrii electoratului, au continuat să fie prost-gestionate de noul guvern, traiul devenind din ce în ce mai greu pentru cele mai multe segmente ale populației. Întrucât Partidul Agrar a fost ținta principală a nemulțumirilor publice, Snegur a decis încă o dată să se debaraseze de o formațiune politică destinată căderii în irelevanță, pentru a-și asigura propria supraviețuire. În consecință, președintele a întemeiat propria organizație politică în 1995, alcătuită preponderent din foști agrarieni și botezată cu numele Partidul Renașterii și Concilierii din Moldova. Acest truc nu a reușit totuși să îi asigure perpetuarea ca președinte al republicii, el fiind învins în turul 2 al alegerilor prezidențiale din anul 1996 de independentul Petru Lucinschi. Alegerile respective marcau prima performanță politică a Partidului Comunist condus de Vladimir Voronin, liderul acestei formațiunii clasându-se pe poziția a treia în primul tur, deasupra lui Andrei Sangheli, candidatul Partidului Agrar.
Din păcate, economia falimentară și ieșirea problemei etnice din lumina reflectoarelor a dus la resurgența totală a ideilor comuniste: dacă în cadrul alegerilor din 1994 Partidul Socialist reușea o performanță respectabilă, 4 ani mai târziu Partidul Comunist al lui Voronin (o formațiunea diferită) termina alegerile din 1998 pe prima poziție, obținând 30% din voturi și 40 de locuri în parlament. Alarmate, celălalte formațiuni parlamentare – Convenția Democrată (alianță electorală condusă de PRCM-ul lui Snegur), coaliția Pentru o Moldovă Democratică și Prosperă, și Partidul Forțelor Democrate – au alcătuit o alianță parlamentară pentru a bloca guvernarea comuniștilor, mizând pe cele 61 de locuri obținute împreună pentru a da Moldovei un guvern de coaliție. Între timp, scorul obținut de Partidul Agrar reflecta proporțiile dezastrului economic lăsat în urmă: 3.63% și niciun loc obținut în parlament.
În următorii 3 ani, situația economică nu s-a îmbunătățit în mod substanțial. Scena politică a continuat să fie caracterizată de un haos perpetuu, ce lăsa impresia unui „joc de șah” între fostul președinte Mircea Snegur și ceilalți actori implicați, nevoile imediate ale cetățenilor continuând să fie lăsate în fundal.
sursă foto: presedinte.md
Comuniștii câștigă
În aceste condiții, victoria totală din 2001 a comuniștilor nu ar trebui să fie o surpriză.
Ea a fost finalitatea logică a unui deceniu ce a înșelat toate așteptările exprimate de cetățenii moldoveni la capătul anilor ’80, atât din cauza zelului unor politicieni interesați de asigurarea propriei supraviețuiri la conducerea noului stat, cât și din cauza naivității și lipsei de educație electorală a publicului basarabean.
Rezultatul arăta încrederea populației în guvernarea ultimilor ani, și era un semnal că Moldova deraiază de la drumul european.
La fel ca în ”țara-mamă”
Rezultatul Partidului Popular Creștin Democrat arăta din nou paralela care poate fi făcută între situația Republicii Moldova și România. „Sora” din România a partidului, Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat. După guvernarea 1996-2000, aspru criticată, Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat, principalul exponent al Convenției Democrate Române, nu a reușit să obțină, în 2000, numărul de voturi necesare trecerii pragului electoral și a dispărut de pe scena politică definitiv în câțiva ani.
Alegerile din 2001 pot fi considerate cele mai nefaste din istoria Republicii Moldova.
Decăderea PCRM-ului
La patru ani după rezultatul istoric de 50,07%, Partidul Comuniștilor a obținut din nou un rezultat important, dar mai mic față de cei din 2001, doar 46%, iar aprilie 2009 s-au apropiat de rezultatul istoric din 2001, ajungând la 49.5%. La alegerile anticipate din iulie 2009 au obținut 44.7%, iar peste un an au scăzut la 39.3%. Decăderea a devenit mult mai accentuată peste alți cinci ani, PCRM ajungând la doar 17.48%. Rezultatul mult anticipat de populația pro-democratică a venit abia în 2019, când cu doar 3.75, comuniștii nu au intrat în parlament! La ultimele alegeri, cele din 2021, PCRM a reintrat în parlament alături de Partidul Socialiștilor din Republica Moldova (PSRM). Aceștia au format Biroul Electoral al Comuniștilor și Socialiștilor care a obținut 27.17% din voturi. Având în vedere că PSRM a obținut la alegerile din 2019 nu mai puțin de 31,15%, se poate spune că PCRM i-a dezavantajat pe socialiști.
Scenariul rusesc
Din februarie 2001, atunci când au atins majoritatea absolută la alegeri, PCRM nu a mai reușit această performanță. Ultimii 12 ani au marcat o continuă scădere a popularității comuniștilor. Aceste rezultate pot fi motivul principal pentru care Kremlin-ul încearcă să tensioneze și destabilizeze situația din țara vecină. Există toate premisele ca în culisele de la Moscova să se pregătească o nouă „operațiune militară specială”. Sau mai corect spus, o invazie a Republicii Moldova. Mărul discordiei, Transnistria, poate deveni oricând noua Crimeea. Chiar dacă ar trebui să ne bucure sentimentul tot mai anti-rusesc din micuța soră a României, pe de altă parte acesta ar putea să le fie fatal fraților de peste Prut. Cu o reprezentare tot mai slabă a partidelor pro-ruse în Moldova, singura variantă aparentă pe care o mai are regimul Putin este războiul.
Un război care nu pare așa departe având în vedere precedentul ucrainian și ultimele declarații amenințătoare ale Moscovei. Pe de altă parte, SUA prin vocea președintelui Biden a declarat în această săptămână sprijin total pentru Moldova la fel cum o face sora mai mare, România.
sursă foto: playtech.ro
Documentar scris de Tudor Chicet și Tudor Moisa.
Editor Tiberiu Fărcaș
