Scandalul izbucnit recent în urma partidei de fotbal disputate de naționala României în compania selecționatei din Kosovo la București a re-aprins o mai veche dezbatere din spațiul public românesc, în privința statalității sau ne-statalității teritoriului respectiv.
Mass-media românească de la finele anilor ’90 a acordat o atenție deosebită războiului de secesiune din Kosovo, încă de la momentul izbucnirii sale. În 1999, intervenția NATO în favoarea separatiștilor albanezi a produs polemici aprinse, atât între personalități marcante ale societății românești, cât și între simplii cetățeni ai țării noastre, aflate chiar la granița bombardamentelor americane asupra Serbiei lui Miloșevici.
Forțele aeriene ale Statelor Unite au distrus cea mai mare parte a infrastructurii militare sârbe chiar din primele zile ale campaniei NATO din 1999. Însă refuzul lui Miloșevici de a-și retrage soldații rămași în provincia Kosovo a prelungit implicarea americană în conflict cu câteva luni, raidurile NATO ajungând, în mod halucinant, să vizeze inclusiv școli, spitale, sau drumuri publice, pentru a-l forța pe dictatorul sârb să cedeze.
Președintele american Bill Clinton și secretara de stat Madeleine Albright au justificat intervenția brutală a Alianței Nord-Atlantice prin necesitatea critică de a preveni declanșarea unui nou genocid de către forțele sârbe asupra unei populații „indezirabile”, în acest sens existând precedentul de tristă amintire din Bosnia, care angrenase NATO și în conflictul respectiv, în 1994-1995. Ce-i drept, politica de „toleranță zero” a lui Slobodan Miloșevici față de separatismul albanez a provocat numeroase „daune” civile, sute de mii de albanezi kosovari părăsind provincia pentru a scăpa din calea forțelor speciale sârbe, devenite notorii pentru comiterea masacrelor împotriva civililor.
Însă maniera în care Statele Unite au influențat evoluția chestiunii kosovare a stârnit numeroase critici, inclusiv din partea unor personaje politice marcante ale societății americane.
Conducerea politică americană de la momentul respectiv a ignorat rezoluțiile ONU și a decis să implice NATO în conflict fără aprobarea Națiunilor Unite, luând fățiș partea separatiștilor albanezi kosovari. Portretizați ca luptători eroici pentru libertate și auto-determinare, militanții din „Armata de Eliberare din Kosovo” (organizație cunoscută ca „UCK” în limba albaneză) punctau, în realitate, numeroase „bile negre”, pe care administrația americană a decis deliberat să le ignore: formațiunea UCK era exponenta unui naționalism etnic radical și agresiv, care provocase conflictul din Kosovo prin declanșarea unei campanii teroriste împotriva poliției sârbe, forțând în 1997 o intevenție a forțelor speciale ale lui Miloșevici în provincie pentru a distruge bazele de operațiuni ale separatiștilor. Totodată, existau numeroase suspiciuni în privința metodelor de finanțare ale organizației, anumite surse susținând că mare parte din veniturile UCK proveneau din practicarea prostituției sau traficului de droguri în Occident. Nu în ultimul rând, separatiștii kosovari erau la fel de nemiloși ca cei mai aprigi criminali de război aflați sub comanda lui Miloșevici, făcându-se la rândul lor vinovați de numeroase atrocități comise în timpul conflictului.
Însă aceste detalii nu au mai contat, în final, iar bombardamentele NATO au forțat regimul de la Belgrad să își retragă în cele din urmă și ultimele efective militare din provincia problematică, care urma să intre în gestiunea unor forțe internaționale de menținere a păcii până la găsirea unei soluții politice definitive.
Această „soluție” a venit în anul 2008, când Kosovo și-a declarat independența în mod unilateral (fără negocieri sau aprobări din partea Belgradului) și a obținut imediat recunoașterea din partea Statelor Unite, majorității Uniunii Europene și a altor state aliate cu „blocul occidental”. România a fost o excepție notabilă în acest sens: alături de Spania, Cipru, Grecia și Slovacia, țara noastră a refuzat să recunoască Kosovo ca stat independent. De fapt, încă din timpul războiului de la finele anilor ’90 cea mai mare parte a societății românești a considerat drept ne-legitimă intervenția americană în țara vecină, ne-recunoașterea Kosovo în calitatea de stat independent fiind o expresie politică a sentimentelor cetățenești. Pe lângă simpatia istorică a românilor față de sârbi, opoziția noastră față de modificarea granițelor statului vecin mai era motivată și de anxietatea pe care o simțeam față de perspectiva unei evoluții similare în Transilvania, unde minoritatea maghiară devenea din ce în ce mai vocală în lupta sa pentru obținerea autonomiei.
Statele Unite și aliații occidentali au celebrat independența Kosovo drept un triumf al democrației și auto-determinării, susținând că posibilitatea popoarelor de a-și alege propriul destin în „epoca civilizată” a secolului XXI este o necesitate. Însă din 2008 și până acum, câteva episoade politice ne-au demonstrat că liderii occidentali se fac vinovați de o ipocrizie cât se poate de evidentă, aceștia acordând acest drept doar în anumite cazuri izolate în funcție de propriile interese geopolitice, și refuzându-l altor popoare prin motivarea „necesității de a respecta suveranitatea și ne-modificarea granițelor internaționale”. Spre exemplu, atât în Catalunia (Spania) și Crimeea (Ucraina) au fost organizate referendumuri pentru independență, aprobate cu majorități aproape absolute. La fel ca în cazul Kosovo, aceste teritorii reprezentau provincii de graniță ale statelor din care făceau parte, fiind locuite preponderent de minorități naționale care doreau să își obțină independența pe cale democratică (catalani, respectiv ruși). Însă voința acestor popoare nu a fost respectată: Catalunia face și astăzi parte din Spania, iar Crimeea a fost anexată de Rusia lui Putin fără recunoaștere internațională și a devenit obiectul unei aprigi dispute politice între liderul de la Kremlin și Ucraina vecină.
Însă un exemplu cât se poate de revoltător al ipocriziei diplomatice occidentale se derulează sub ochii noștri chiar în aceste zile, fiind în multe privințe asemănător cu scenariul problemei kosovare, având însă, din câte se pare, un deznodământ total diferit: Nagorno-Karabah, enclava armenă separatistă din Azerbaijan, se află de câteva zile sub un asalt total din partea armatei azere, iar o victorie totală a regimului de la Baku a devenit deja doar o chestiune de timp. Sute de mii de etnici armeni sunt blocați acum înăuntrul Karabahului aflat sub tunurile azere, iar cea mai mare parte a acestora se înghesuiesc disperați în pivnițele capitalei Stepanakert, devenit un oraș cu un peisaj asemănător Srebreniței asediate de sârbii bosniaci între 1992-1995. Lipsiți de electricitate, alimente sau asigurarea serviciilor medicale, civilii armeni așteaptă din oră în oră pătrunderea trupelor azere în oraș, întrebându-se ce destin amar le este rezervat: vor fi oare lăsați să plece în grabă spre Armenia vecină, sau vor fi imediat uciși cu sânge rece într-o campanie sângeroasă de epurare etnică și răzbunare? Deși violența din Kosovo a fost rezervată în mare parte zonelor rurale în perioada 1998-1999, cancelariile occidentale au reclamat la momentul respectiv dorința lui Slobodan Miloșevici de a alunga toți etnicii albanezi kosovari spre Albania vecină, acest presupus plan fiind suficient pentru a angrena NATO militar sub egida unei „intervenții umanitare”. Însă perspectiva practicării unei epurări etnice similare (sau chiar mai grave) de către forțele azere împotriva civililor armeni nu a stârnit nici cel mai mic interes în Occident în ultimele zile, liderii politici europeni și americani fiind indiferenți față de patimile civililor din Karabah. Iar în ultimii 30 de ani, cancelariile occidentale au refuzat în permanență să recunoască „Republica Artsakh” a separatiștilor armeni, în ciuda unei majorități etnice comparabilă proporțional cu cea a albanezilor kosovari. Se pare că reintegrarea pe cale militară a provinciei separatiste Nagorno-Karabah înapoi în frontierele statului Azerbaijan va purcede fără impedimente sau proteste diplomatice, chiar dacă perspectiva uciderii sistematice sau alungării a peste 120.000 de civili pare în momentul de față una cât se poate de realistă.
Pentru a înțelege de ce aceste două cazuri asemănătoare par să aibă destine diametral opuse, trebuie să facem o scurtă călătorie în istorie:
Kosovo este un teritoriu care a cunoscut mulți stăpâni din Antichitate și până în prezent. Din perioada Evului Mediu, acest pământ a fost adesea asociat cu etnicii sârbi și entitățile statale sârbe, devenind în epoca medievală un bastion al culturii sârbe ortodoxe sârbe și având pe atunci o populație sârbească majoritară. În ultimele secole de existență ale Imperiului Otoman (care anexase toate teritoriile locuite de sârbi încă din perioada secolelor XV-XVI), persecuțiile îndreptate de turci împotriva sârbilor au schimbat dinamica etnică a regiunii, autoritățile de la „Stanbul” favorizând așezarea etnicilor albanezi musulmani fideli în teritoriile din Kosovo care fuseseră locuite anterior de rebelii sârbi prigoniți între timp. Astfel, până la începutul secolului XX albanezi au devenit noua populație majoritară din Kosovo, nereușind însă să prevină integrarea teritoriului respectiv în statele iugoslave apărute după cele două războaie mondiale (în calitate de provincie a Republicii Sârbe constituente). În mare parte datorită sărăciei endemice și percepției conform căreia Serbia și statul iugoslav hegemon se făceau vinovați pentru această situație, etnicii albanezi din Kosovo au dezvoltat frustrări tot mai puternice față de conducerea de la Belgrad în ultimele decenii ale secolului XX, considerând că obținerea independenței sau unirii cu Albania vecină ar fi putut să le îmbunătățească substanțial condiția. În consecință, regimul Miloșevici și-a înăsprit semnificativ tratamentul față de această minoritate la începutul anilor ’90, alimentând tensiunile pe măsură ce restul Iugoslaviei se dezintegra cu rapiditate. Iar tocmai succesele Croației și Bosniei în demersurile lor secesioniste aveau să încurajeze separatiștii albanezi să întreprindă acțiuni similare.
Nagorno-Karabah, în schimb, este o regiune montană cu o populație preponderent armeană stabilită în teritoriul respectiv cu mii de ani în urmă, continuitatea prezenței armene în acest loc transformându-l în „vatra” cea mai sacră a poporului armean. La fel ca provincia Kosovo, acest pământ a cunoscut numeroși stăpâni politici de-a lungul istoriei sale îndelungate, diferențiindu-se însă tocmai prin prezența continuă și majoritară a etnicilor armeni. Din păcate pentru aceștia, atât Armenia cât și Azerbaijan au intrat în componența Uniunii Sovietice la începutul anilor ’20 în calitate de republici, iar Stalin a optat să acorde Karabahul entității din urmă, în ciuda identității etnice a locului respectiv. La începutul anilor ’90, pe fundalul dezintegrării URSS, armenii din Karabah au declanșat un aprig război de independență, care s-a soldat cu inclusiv cu alungarea etnicilor azeri sau anexarea unor teritorii azere adiacente. Comunitatea internațională a refuzat cu hotărâre să recunoască nou-proclamata „Republică Artsakh” a armenilor secesioniști, o poziție care este menținută în mod continuu deja de 3 decenii.
În 2020, susținut de Turcia lui Erdogan, Azerbaijanul a declanșat un veritabil „blitzkrieg” împotriva republicii separatiste, folosind tehnologia militară superioară furnizată de turci și Israel pentru a elibera în doar o lună toate teritoriile azere adiacente Karabahului propriu-zis, pe care armenii le controlau din vremea războiului amintit anterior. Rusia lui Putin, în teorie aliată de nădejde a Armeniei, a refuzat să ajute militar secesioniștii armeni din Karabah, alegând în schimb să se erijeze în calitatea de mediator diplomatic al conflictului. Negocierile aranjate de Kremlin au produs la momentul respectiv un fragil armistițiu, contingente ruse de menținere a păcii fiind instalate pe singurul drum care mai leagă Armenia și Karabahul.
De atunci și până acum, etnicii armeni rămași în Karabah au fost supuși unor presiuni tot mai puternice venite din partea forțelor azere, care au instalat o blocadă de-a lungul „coridorului Lachin” pentru a împiedica pătrunderea alimentelor, medicamentelor și oricărei alte categorii de bunuri înăuntrul Karabahului. Astfel, în ultimele 6 luni situația armenilor din „Republica Artsakh” a devenit una disperată, malnutriția și lipsurile de ordin medical ducând la o foamete endemică și vulnerabilitate generalizată. Ocupat cu invazia eșuată din Ucraina, dictatorul rus Putin pare că a uitat de micuța Armenie aliată. Iar indiferența rusă l-a forțat pe premierul armean Nikol Pașinian, exasperat de situația critică a poporului său, să facă primii pași de apropiere față de Statele Unite ale Americii, anunțând în urmă cu doar câteva săptămâni o serie de exerciții militare comune. Nu trebuie să ne mire că intervenția azeră din aceste zile a venit tocmai în acest moment: regimul de la Baku și-a propus să obțină cât mai repede reintegrarea deplină a întregului Karabah înapoi în propriile frontiere, cât timp Rusia are spatele întors împotriva Armeniei iar statul condus de Nikol Pașinian nu are încă legături mai strânse cu Washingtonul. Pe de altă parte, președintele azer Ilham Aliyev știe că Uniunea Europeană nu va condamna campania brutală de „reconquista”, chiar dacă aceasta va deveni mai îngrozitoare decât cea practicată de Miloșevici în Kosovo cu 24 de ani în urmă: gazul azer a devenit un bun mult prea prețios pentru europeni ca statele occidentale să riște să mai piardă acum o asemenea sursă de alimentare, în contextul întreruperii colaborării economice cu Rusia ca urmare războiului purtat de Putin în Ucraina.
Totodată, deși Armenia încearcă acum o apropiere diplomatică și militară față de Statele Unite, acest pas vine mult, mult prea târziu: Turcia lui Erdogan, stat membru NATO, susține fățiș eforturile militare ale Azerbaijianului în Karabah, fiind capabil să-și utilizeze dreptul de veto în cadrul alianței pentru a bloca orice inițiativă de a acorda ajutor Armeniei.
Astfel, situația micuței țări din Caucaz a devenit una fără cale de scăpare, iar premierul Nikol Pașinian a capitulat, declarând că va recunoaște reintregrarea Karabahului în Azerbaijian atâta timp cât etnicii armeni nu vor fi victimele unui genocid. În momentul de față, singura speranță realistă pare un exod al etnicilor armeni din Karabah spre Armenia, care le-ar permite acestora să scape cu viață din calea furiei azere. Rămâne de văzut dacă soldații azeri vor putea să își potolească setea de răzbunare și ura într-o măsură care să permită înfăptuirea unui astfel de deznodământ, fară comiterea concomitentă a unor masacre în masă.
În aceste zile în care așteptăm sfârșitul unui conflict care amenință să producă o tragedie umanitară îngrozitoare, putem vedea cât de puțin pot conta majoritatea etnică, dorința de auto-determinare sau adevărul istoric în arena geopoliticii, atunci când interesele economice și strategice sunt prioritare. Iar în aceste condiții care ne sunt acum lucide, cazul Kosovo, care a fost promovat drept o intervenție pentru respectarea democrației (dar care a fost în realitate doar o oportunitate prielnică de a-l alunga pe Miloșevici și de a slăbi pe termen lung Serbia aliată Rusiei), pare să rămână doar o excepție de la regulă.