Puține evenimente din istoria medievală a Transilvaniei au exercitat, poate, o influență la fel de mare asupra destinului etnicilor români din regiune precum insurecția izbucnită în nordul Transilvaniei în urmă cu exact 586 de ani, eveniment rămas cunoscut în istorie ca Răscoala de la Bobâlna.
Această revoltă, care a avut inițial un caracter local, avea să se răspândească cu repeziciune și în alte teritorii ale regatului medieval al Ungariei, transformându-se într-un veritabil război civil care s-a soldat, printre altele, cu distrugeri de amploare timp de 2 ani, revocarea statutului de oraș al Clujului, și instaurarea infamului sistem Unio Trium Nationum prin care românii transilvăneni aveau să fie marginalizați din punct de vedere politico-social vreme de secole.
Și totuși…poate tocmai deznădământul nefericit al momentului Bobâlna a simplificat foarte mult perspectivele asupra acestui eveniment istoric: atât în perioada comunistă cât și ulterior, el a fost văzut de către anumiți istorici sau comentatori exclusiv fie ca un exemplu clasic al fenomenului „luptei de clasă”, fie ca un război româno-maghiar care s-a soldat ulterior cu asuprirea semenilor noștri de către minoritatea maghiară.
Eveniment istoric complex, realitatea se află de obicei undeva la mijloc
Când avem de-a face cu un asemenea eveniment istoric, caracterizat de diferite valențe politice, sociale și economice, astfel de simplificări nu sunt însă deloc benefice, trunchiind adevărul și ducând la apariția unor misconcepții: în astfel de cazuri, realitatea se află de obicei undeva la mijloc.
Izbucnirea acestei insurecții a fost, în primul rând, consecința multitudinii de presiuni crescânde pe care casta socială cea mai de jos din Ungaria medievală, cea a țăranilor plătitori de taxe, era forțată să o îndure cu tot mai multă greutate încă din primele decenii ale secolului XV.
Otomanii, factor determinant
Un factor determinat a fost ascensiunea Imperiului Otoman chiar în vecinătatea Regatului Ungariei, fapt ce a dus la izbucnirea unor războaie între cele două state și implicit la tulburarea dinamicii sociale pre-existente în societatea celui din urmă, mai ales în zona Transilvaniei – această regiune fiind victima atacurilor turcești aproape an de an începând cu 1420.
Apărarea Ardealului, teritoriu de frontieră, a devenit tot mai costisitoare pentru monarhii Ungariei, însă vechile statute sociale ce favorizau caste precum nobilimea maghiară de rang înalt, războinicii secui sau coloniștii sași nu au fost modificate, iar pagubele din ce în ce mai accentuate au fost suportate tot de clasa cea mai grav afectată de incursiunile frecvente ale osmanlâilor: cea a țărănimii, deja greu împovărată de taxele emise de către coroană.
Pe lângă recrutare, țăranii au trebuit acum să îndure încălcarea generalizată a dreptului de liberă strămutare (legarea de glie a serbilor fiind văzută de nobili drept o măsură eficientă de asigurare a unei continuități la nivelul plății de taxe) sau majorarea taxelor ecleziastice – cea din urmă chestiune avea să fie, practic, fitilul focului aprins la Bobâlna în 1437.
Românii și maghiarii, puși la plată
În 1436, Gheorghe Lépes, episcopul catolic al Transilvaniei, a cerut fără loc de vreun compromis plata taxei ecleziastice într-o singură tranșă care să reprezinte însă valoarea acesteia pe 3 ani, întrucât această taxă nu mai fusese strânsă din 1434. Mai mult, deși aceasta viza în mod tradițional locuitorii de religie catolică, regele Sigismund de Luxemburg a decis ca locuitorii ortodocși (în exclusivitate români) care se instalaseră pe moșii abandonate de etnici catolici, să plătească și ei această taxă.
Trebuie specificat faptul că într-adevăr, cea mai mare parte a țărănimii era alcătuită de etnici români, care au fost loviți puternic de aceste măsuri. Însă în rândurile țărănimii din Transilvania medievală se afla și un număr mare de etnici maghiari catolici, pe care hotărârea episcopului i-a afectat în egală măsură.
Mica nobilime, alcătuită în general de etnici maghiari (dar și cneji români), care nu miza pe un număr foarte mare de serbi a fost la rândul ei împovărată de această evoluție a evenimentelor.
Răscoala!
Atunci când încercarea de a colecta suma absurdă cerută de episcop s-a lovit de refuzul vehement din partea țărănimii și micii nobilimi, acesta a aruncat în bătălie întâia armă pe care putea miza în calitatea sa de lider al clerului: interdicții și alte penalități de ordin religios, până chiar la excomunicare.
Când această inițiativă nu s-a dovedit eficientă însă, Lépes a apelat la ajutorul voivodului Transilvaniei – Ladislau al IV-lea Csaki, realizând că armatele acestuia din urmă puteau fi o modalitate mai eficientă de constrângere decât pedeapsa divină.
Drept răspuns, mica nobilime și țărănimea au început să se grupeze în 1437 pe dealul Bobâlna (unde a fost organizată o tabără), în jurul persoanei lui Antal Nagy de Buda, un nobil mărunt dar carismatic.
Ce au vrut răsculații?
Răsculații își doreau înființarea și recunoașterea unei caste proprii, care urma să fie denumită Universitas Hungarorum et Valachorum („ a ungurilor și a românilor”), revenirea la un cuantum rezonabil de taxe și a dreptului de liberă strămutare. După ce solii acestora au fost executați cu aroganță de oamenii voievodului Csaki, defensiva eroică împotriva atacului venit din partea trupelor acestuia din urmă avea să ducă la demararea unor prime negocieri, însă aceste evenimente aveau să fie doar primele evoluții ale unui lung șir de bătălii și întorsături de situație care avea să ducă în cele din urmă la înfrângerea totală a răsculaților în 1438, alături de moartea visului acestora de înființare a „stării ungurilor și românilor”.
Clujul, de partea răsculaților! Răzbunarea lui Csaki
Pe parcursul revoltei, orașul Cluj a fost obiectul unor aprigi dispute între trupele regale și cele insurecționiste, fiind în cele din urmă cucerit de armata nobiliară pe data de 9 ianuarie 1438 după ce urbea se alăturase voluntar cauzei răsculaților. Drept pedeapsă pentru sprijinul acordat revoltei, Clujului i-a fost retras statutul de oraș, iar toți locuitorii acestuia (aproape în totalitate etnici maghiari) au fost incluși forțat în casta țăranilor, acum mai oprimată ca oricând.
Așa cum am amintit și anterior, atunci când vorbim despre Răscoala de la Bobâlna, consecința cea mai bine cunoscută astăzi rămâne probabil întărirea relațiilor între castele privilegiate ale sistemului social pre-existent, anume nobilii maghiari mai influenți, sașii și secuii. După ce în 1437 fusese semnată așa numita „Fraterna Unio” între reprezentații acestor stări, finalul răscoalei aducea un an mai târziu, în februarie, instituirea pactului Unio Trium Nationum cu aceeași componență, orice alți locuitori ai Transilvaniei urmând să fie marginalizați în totalitate în cadrul sistemului politico-social ulterior.
Desigur, această orânduire a lovit cel mai puternic etnicii români, care reprezentau cea mai mare pondere din casta țărănimii. Acesta este un fapt dincolo de orice tăgadă.
Dar trebuie să vedem acest moment nefericit al istoriei noastre cu deplină luciditate: el nu a fost neapărat consecința existenței vreunei conspirații multi-etnice, invadatoare, de a lua un pământ din mâinile proprietarilor săi milenari de altă etnie (dorința răsculaților, atât români cât și maghiari, de a înființa o „Universitas Hungarorum et Valachorum” fiind o faptă grăitoare împotriva acestei concepții), cât a reprezentat de fapt inițiativa elitelor componente ale unui sistem feudal de a-și asigura mai departe, prin orice mijloace, proeminența politică și socială pre-existentă prin exploatarea și marginalizarea membrilor castelor celor mai de jos ale societății pe care o controlau – indiferent cine ar fi fost aceștia, așa cum demonstrează participarea țărănimii maghiare la răscoală.
Probabil cea mai importantă lecție pe care trebuie să o tragem din această răscoală este una oarecum clișeică, dar deosebit de importantă: istoria nu trebuie să fie privită într-un mod simplificat, cu actori văzuți exclusiv fie în alb sau în negru, deoarece adesea, realitatea este una destul de… gri.
În timpul răscoalei de la Bobâlna, populația Clujului era majoritar săsească. Abia la sfârșitul secolului maghiarii au ajuns sa fie la egalitate cu sașii, fapt reflectat prin modificarea sistemului administrativ și împărțirea puterii politice între cele doua grupuri
multumim de comentariu