Neamul misterios alături de care au trăit în zona Clujului strămoșii lui Burebista și Decebal

Fiecare dintre noi cunoaște încă de la cele mai fragede vârste „povestea clasică” a trecutului antic al țării noastre: hotarele României actuale au fost locuite în cele mai vechi timpuri de „băștinașii” daci, care s-au războit cu legionarii romani cât s-au războit, până când latinii au ieșit triumfători iar conviețuirea ulterioară dintre învingători și învinși a dat naștere treptat unui grup etnic specific, care a moștenit trăsături de la ambele popoare menționate. Așa cum este adesea cazul în acest domeniu, realitatea este însă, una mult mai complexă. De pildă, povestea „pământurilor dacice” până în perioada cuceririi romane a fost simplificată substanțial, precum și cea a identității locuitorilor ei.

Cine erau Dacii? 

„Dacii”, care reprezintă atât în istoriografia românească cât și în cea universală o ramură mai nordică a „marelui neam al tracilor”, au reușit, într-adevăr, să se impună politic până în perioada secolului I î.Hr. drept „tribul dominant” în cadrul unei uniuni tribale întinse pe tot teritoriul României actuale, care își avea „centrul de putere” în zona Transilvaniei de azi. Acest popor începuse să se diferențieze în mod substanțial față de tracii sud-dunăreni , preluând influențe culturale semnificative de la alte neamuri cu care a interacționat de-a lungul istoriei sale străvechi în perimetrul geografic carpatic. Deși importanța acestor interacțiuni este bine cunoscută de istoricii sau arheologii autohtoni, cea mai mare parte a publicului larg nu posedă informații despre diversitatea etnică din teritoriile României antice, o moștenire nefericită a mitologizării și simplificării istoriei naționale în perioada comunistă. 

Spre exemplu, unul din popoarele care a conviețuit cu dacii indigeni în zona Transilvaniei actuale cu mult înainte de vremea lui Burebista, și care a exercitat o influență semnificativă asupra „tracilor nordici”, este marele neam al celților, o „familie” tribală care a conturat destinele multor colțuri ale continentului european în perioada Epocii Fierului, ajungând inclusiv să domine teritoriile care constituie azi Marea Britanie și Franța.

Cu toate acestea, prezența celților în trecutul îndepărtat al României nu este o realitate cunoscută de cei mai mulți dintre cetățenii români contemporani. Clujenii, cu precădere, ar putea fi surprinși să afle că celții au avut așezăminte notabile chiar în zona municipiului Cluj. 

Venirea celților în Transilvania

Anumite triburi celtice au ajuns în regiunea nord-vestică a Transilvaniei în jurul perioadei 400-350 î. Hr., ca parte a unui fenomen mai larg de migrație spre est. Întrucât aceștia nu au lăsat în urmă surse scrise, istoria lor în acest spațiu geografic a fost „construită” mai ales prin intermediul descoperirilor arheologice. Un „tipar” de-a dreptul remarcabil, pe care arheologii au reușit să îl contureze printr-o analiză atentă a siturilor analizate, este cel al conviețuirii aparent pașnice între populația dacică timpurie și celții nou-veniți. Anumite situri ardelenești domestice din perioada secolului III î. Hr., spre exemplu, prezintă un amestec între tipurile de ceramică ale celor două culturi, acestea împrumutând reciproc numeroase tradiții datorită contactului direct. Inclusiv câteva morminte celtice conțin ceramică de tip dacic, demonstrând că nou-veniții apreciau într-o măsură substanțială specificul cultural al autohtonilor. În același timp, nativii ar fi preluat la rândul lor câteva caracteristici culturale aduse în Transilvania de către triburile celtice. „Străinii” erau pricepuți în exploatarea și prelucrarea fierului (de altfel, celții fiind considerați una din cele mai reprezentative civilizații europene ale Epocii Fierului, tocmai din acest motiv), „băștinașii” fiind impresionați de tehnicile acestora, și ca urmare începând să le integreze tot mai mult în propriile activități. Totodată, o altă inovație culturală semnificativă adusă de celți în regiune a fost roata olarului, populația nativă preluând și această „tehnică nouă” pentru a-și realiza obiectele proprii. Până în perioada secolului II î.Hr., comunități celtice prospere sau comunități locale „celtizate” se regăseau în întregul areal carpatic.

Celții în zona Clujului. Coiful de la Apahida și necropola de la Dezmir

Cel mai vechi obiect de tip La Tene (a doua epocă a fierului) descoperit în zona Clujului este un coif fragmentar, placat cu o foiță subțire de aur, ieșit la iveală în urma săpăturilor de salvare efectuate la necropola celtică de la Apahida, cercetată spre finalul secolului XIX de către arheologul maghiar S. Kovacs. Datat în perioada secolului IV î. Hr., coiful a fost găsit împreună cu o colecție de vase ceramice din lut ars lucrate cu mâna, fapt ce a determinat anumiți istorici să considere că necropola ar fi fost în realitate un cimitir mixt daco-celtic. Descoperirea acestor vase nu ne poate confirma însă un caracter etnic ne-omogen al cimitirului, deoarece situl de la Apahida se prezintă, altfel, ca o tipică necropolă celtică de incinerație. 

Prezența celtică în teritoriul larg al Clujului este atestată și de necropola de la Dezmir, descoperită întâmplător în anul 1938 și verificată de o echipă de arheologi clujeni în același an. Spre deosebire de situl de la Apahida, cel de la Dezmir prezintă dovezi mai credibile ale unei conviețuiri celto-dacice, fiind descoperite câteva obiecte atribuite concludent dacilor indigeni.

De-a lungul teritoriilor adiacente, au mai fost descoperite numeroase alte artefacte caracteristice civilizației celtice, precum săbii și foarfeci de fier, piese de harnașament, brățări sau vase cu lucrătură decorativă de factură celtică.

Soarta celților transilvăneni

Deși cimitirele menționate par să indice o conviețuire relativ pașnică între cele două grupuri etnice, mai mulți istorici au sugerat faptul că, în realitate, celții ar fi fost grupul care exercita dominația politică asupra regiunii, fiind sprijiniți de o castă războinică de elită, superioară celei autohtone. Primele regate dacice transilvănene apar în istorie abia în perioada secolului II. î. Hr., concomitent cu o dispariție graduală a siturilor arheologice celtice. Această situație a dus la formularea mai multor ipoteze în privința destinului celților transilvăneni în perioada respectivă.

Anumiți istorici, spre exemplu, au considerat că o parte semnificativă a acestora ar fi fost alungată din Transilvania de către băștinași în urma unui conflict armat, care ar fi înlăturat dominația politică celtică și ar fi dus astfel la emergența regatului dacic condus de Rubobostes înainte de anul 168 î. Hr. Această evoluție pare să fie confirmată de scrierile lui Gnaeus Pompeius Trogus, care îl amintea pe monarhul dac drept biruitor contra celților ce deținuseră anterior puterea în regiune. 

Alternativ, alți istorici au pus mai degrabă accentul pe o asimilare graduală. Conform acestei ipoteze, în ciuda conflictului violent care a avut drept deznodământ victoria lui Rubobostes contra celților, învinșii nu ar fi fost alungați din Transilvania, fiind asimilați treptat de către civilizația dacică indigenă până când aceștia au încetat să mai păstreze o identitate culturală și etnică separată.

Indiferent care ar fi fost cauza dispariției lor, sau motivul conflictului din secolul II î. Hr., impactul celților asupra istoriei transilvănene este unul incontestabil, aceștia făcând contribuții semnificative asupra progresului civilizațional autohton prin îmbogățirea culturii dacice native în perioada ei cea mai timpurie.

 

sursă:  Ștefan Pascu, Istoria Clujului, Editura Științifică, 1974 p. 20-24

Distribuie articolul pe social media: