Navigând pe social media zilele trecute, am întâmpinat o campanie de „advertising” inedită, care părea să promoveze un concert rock, susținut în fața stadionului Cluj-Arena pe data de 28 august de o trupă intitulată NLM. Reclamele foarte colorate îi înfățișau pe 2 dintre membrii tineri ai acestei formații aflați în plin concert, sau dansând și având pe fundal melodii specifice sub-genului pop-punk al muzicii rock.
Acest tip de muzică este unul deosebit de familiar pentru mulți dintre cei care am avut ocazia de a copilări în primul deceniu al mileniului 3, cei mai reprezentativi artiști ai acestuia (amintim formațiile Green Day, Blink-182 sau Sum41) fiind arhicunoscuți și încă destul de relevanți chiar și în 2023. Totodată, pop-punk-ul a cunoscut foarte recent o veritabilă resurgență în „mainstream” datorită rapper-ului devenit rocker Machine Gun Kelly, care a lansat două albume emblematice pentru acest gen în perioada 2020-2022. Așadar, vorbim despre un gen muzical care este atractiv pentru „cei mai tineri dintre tineri”, dar care reușește și să trezească sentimente nostalgice pentru cei trecuți de 30 de ani.
Probabil cel mai important detaliu menționat în reclamele celor de la NLM era faptul că spectacolul de la Cluj urma să se desfășoare, în mod neobișnuit, cu intrare complet gratuită.
Reclamele și-au făcut aproape instantaneu efectul asupra mea, întrucât nu vedeam motive pentru a nu participa la un concert gratuit care urma să abordeze un stil de muzică specific copilăriei mele.
Așadar, ieri în jurul orei 20, m-am prezentat în fața scenei aflate în apropierea stadionului Cluj-Arena pentru a vedea „la lucru” formația NLM, fără să mă interesez în prealabil despre istoricul sau discografia mai vastă a acesteia.
Drept o confirmare rapidă a așteptărilor create de reclamele vizionate anterior, trupa și-a început concertul într-o atmosferă deosebit de veselă și colorată, interpretând piesele pe care le știam deja mulțumită campaniei de advertising, și mizând pe o sumedenie de efecte scenice creative (chitare cu lumini LED, costumații variate din punct de vedere cromatic, căști în flăcări, confetti, „give-away”-uri de tricouri, dansatori și dansatoare, măști etc.) O altă așteptare confirmată a fost prezența semnificativă a tinerilor în audiență, aceștia formând, de fapt, marea majoritate a publicului venit lângă stadion.
Însă de aici, lucrurile iau o turnură interesantă.
Încă de dinainte ca spectacolul să înceapă, o notă informativă proiectată pe ecranul principal al scenei anunța participanții că show-ul va fi unul nemaiîntâlnit vreodată de către aceștia, abordând teme „dure” precum depresia, lipsa de scop sau sinuciderea, și soluții pentru aceste probleme caracteristice existenței umane. Dar Pop-Punk-ul este, de obicei, un gen de muzică adolescentină care abordează un sunet destul de vesel, de cele mai multe ori prezentând într-o lumină pozitivă distracția și sentimentul de rebeliune specific vârstelor mai fragede. Așadar, mă întrebam, cum urmau să prezinte oamenii ăștia temele alea dure menționate anterior?
Nu a durat mult până a venit și răspunsul. După 4 melodii specifice stilistic genului amintit, muzica a devenit rapid doar un fundal pentru o poveste prezentată scenic prin intermediul câtorva membri ai trupei, care au, din câte se pare, și talente actoricești. Mai exact, a fost prezentată o poveste de dragoste tipic adolescentină: un băiat se îndrăgostește de o fată, fata nu știe exact ce sentimente are în privința lui, până când în sfârșit își dă seama că îl iubește, iar cei doi trăiesc o frumoasă poveste de dragoste….până când băiatul își părăsește iubita pentru o tânără mai atrăgătoare.
Devastată, fata părăsită încearcă să își găsească un nou partener pe aplicațiile de dating, însă „swipe-left”-urile de pe telefonul ei ne indică faptul că nu are deloc parte de noroc în demersul respectiv. Depresia acesteia se accentuează pe măsură ce fata devine din ce în ce mai singură, iar în peisaj apar doi dintre soliștii formației, fiecare interpretând roluri care inițial mi-au fost neclare: cel mai tânăr și „frumușel” dintre aceștia, îmbrăcat complet în negru, îi oferă mâna fetei și o încurajează să facă „absolut orice o ajută să se simtă bine”, deoarece „are voie să facă absolut orice își dorește”. Între timp, celălalt solist, ceva mai vârstnic, îi spune disperat tinerei să nu îl abandoneze, deoarece dacă face asta, el nu o va mai putea proteja, în ciuda faptului că o iubește.
Fata alege prima opțiune, și nu durează prea mult până când distracția este înlocuită de violență și disperare, iar tânăra este îngenuncheată la propriu de „frumușel” și mai apoi prinsă într-o pânză, din care pesemne nu poate scăpa. După acest moment, ecranul proiectează rândurile unei aparente scrisori de sinucidere, pe care fata intenționează să o lase apropiaților, încurajată în demersul ei suicidal de „frumușel”. Iar următoarea secvență a făcut simbolismul scenetei să fie, în sfârșit, unul cât se poate de clar pentru toată lumea:
Făcându-și apariția pentru a opri sinuciderea fetei, solistul mai vârstnic îl alungă temporar pe cel tânăr cu ajutorul unei coroane de spini, pe care o oferă fostului iubit al fetei înainte de a fi crucificat și ucis.
Celălalt solist, acum „echipat” cu aripi întunecate și fiind o întruchipare evidentă a Diavolului, jubilează moartea „Mântuitorului”, amintind cât de „sufocat” se simțea de prezența acestuia, având acum „drum liber să facă lucrurile cum își dorește”.
Bucuria „Necuratului” este însă una de scurtă durată, întrucât sicriul „Mântuitorului” se luminează, iar acesta își părăsește mormântul viu și nevătămat, pentru a îmbrățișa fata pe care tocmai a salvat-o de la pierzanie.
A urmat o predică de câteva minute din partea solistului mai vârstnic, acesta amintind publicului că „nimeni nu este un accident”, iar fiecare persoană din lume „valorează mai mult decât toți banii și tot aurul”, având un „tată ceresc care ne iubește, și care nu este indiferent față de necazurile noastre” – încurajând totodată clujenii să participe la o rugăciune comună.
Probabil cel mai surprinzător aspect pentru acei români care încă văd muzica rock drept o unealtă demonică a Satanei (și implicit, rockerii drept o adunătură de delicvenți și degenerați care îl venerează pe Belzebut în timpul liber) este faptul că cea mai mare parte a publicului aflat la acest „concert” a rămas să asculte predica respectivă până la final, și chiar a aplaudat spectacolul scenic cu tematică creștină realizat de grupul NLM.
Mai mult, chiar și după finalul show-ului, cei mai mulți dintre clujenii care au venit să vadă această „operă rock” religioasă au rămas minute bune în jurul scenei, pentru a interacționa cu membrii formației.
Intrigat de cele întâmplate, am căutat în sfârșit informații despre NLM în timp ce mă întorceam acasă, iar povestea grupului este una uluitoare.
La începutul anilor ’80, solistul „mai vârstnic” pe care l-am văzut ieri seară, neozeelandezul David Pierce, a fost purtat de soartă alături de familie în zona „Cartierului Roșu” din Amsterdam. Întristat de depravarea întâlnită la fiecare colț de stradă, predicatorul a găsit o metodă inedită pentru a împărtăși Evanghelia printre tinerii „pierduți” pe care îi vedea zilnic: în 1985, Pierce a decis să formeze o formație de punk-rock, într-un moment în care acest gen muzical se afla la apogeu în Europa de Vest și era foarte popular mai ales printre acei locuitori „păcătoși” ai Amsterdamului amintiți anterior.
„Botezată” cu numele No Longer Music (NLM), formația lui Pierce urma, în realitate, să fie o unealtă ingenioasă prin care predicatorul avea șansa de a comunica mesaje biblice unor oameni care altfel nu ar fi putut fi motivați în vreun fel să calce într-o biserică. Demersul acestuia a avut succes, iar cariera de aproape 40 de ani a „preotului rocker” l-a purtat inclusiv în cele mai ocolite colțuri ale lumii, precum Mongolia, Vietnam, Kârgâzstan, Jamaica sau Liban, de-a lungul a peste 20 de turnee cu formația NLM.
Iar metoda lui Pierce nu este un caz singular: în lumea vastă a muzicii rock, există numeroase formații care au devenit faimoase pentru realizarea preponderentă a unor cântece cu tematică creștină, acompaniate de acorduri instrumentale „heavy metal” – cele mai cunoscute asemenea grupuri fiind Skillet, P.O.D. sau Stryper.
Nu știu câți dintre clujenii care au venit ieri seară să îl vadă pe Pierce și trupa sa vor face duminica asta un drum la biserică, drept consecință directă a spectacolului celor de la NLM. Dar faptul că un public alcătuit în mare parte din rockeri a rămas să vadă show-ul respectiv până la final, chiar și după ce muzica rock s-a oprit iar scena a devenit un câmp pentru bătălia biblică dintre Mântuitor și Diavol, dovedește că atunci când este adaptată sensibilităților contemporane, povestea veche de peste 2000 de ani a salvatorului din Bethlehem continuă să fie una relevantă, chiar și pentru tineri.
Și poate tocmai folosirea tot mai frecventă a unor asemenea „căi de comunicare” inedite și ne-tradiționale (care să vizeze cu precădere preferințele adolescenților din ziua de azi) este ceva necesar pentru instituțiile creștine de pretutindeni – dacă acestea vor să atragă în continuare în rândurile lor persoane din bazinul demografic tânăr, pe măsură ce biserica propriu-zisă nu mai este văzută drept ceva „cool” sau „la modă”.
