În urmă cu exact 39 de ani și o zi, tot într-o sâmbătă însorită, regimul dictatorial condus de soții Ceaușescu sărbătorea în mod triumfal finalizarea lucrărilor de realizare ale unui proiect de proporții megalomanice, a cărei construcție începuse cu mai bine de 3 decenii: mult râvnitul Canal Dunăre-Marea Neagră, a cărei importanță intrase în retorica promovată de autorități încă din anul 1949, și care era trâmbițat drept una din cele mai mărețe realizări ale Partidului Comunist Român.
Pe 26 mai 1984, preşedintele Republicii Socialiste România, ajuns la bătrânețe, privea triumfător în zare de la bordul navei de comandament Mihai Viteazul, și culegea „laurii” din partea zecilor de mii de cetățeni români aduși și grupați de autorități pe ambele maluri ale canalului navigabil pentru a-și aclama liderul.
Sub tălpile maselor mobilizate pentru a-l aplauda pe bătrânul dictator comunist se aflau însă ascunse, în „negura istoriei”, suferințele cumplite ale miilor de confrați români ce pieriseră în timpul construcției Canalului, drept pedeapsă pentru păcatul contenstării unui regim opresiv, care își transformase țara într-un imens penitenciar.
Realizare inginerească de proportii stropită cu sânge
Trebuie spus, în sine Canalul este o realizare inginerească cu adevărat impresionantă, scurtând drumul spre portul Constanța cu aproximativ 400 de kilometri și legând astfel țara noastră mai bine de rutele comerciale internaționale, prin tranzitul unor bunuri provenind inclusiv din regiuni îndepărtate precum Asia de Est sau Australia.
Planuri pentru construcția unui asemenea canal existaseră încă din ultimele decenii ale secolului XIX, odată cu alipirea Dobrogei la Vechiul Regat după sfârșitul Războiului de Independență (1877-1878). Condițiile tehnice ale epocii făceau însă o asemenea realizare extrem de dificilă și costisitoare, astfel regele Carol I a refuzat să se implice în acest proiect.
Ideea a rămas însă una populară și în perioada interbelică, iar pentru a concretiza retorica care promova comunismul drept o eră a progresului fără precedent, Partidul Comunist a făcut din construcția Canalului o prioritate începând cu anul 1949 (un imbold puternic fiind adus de liderul sovietic Iosif Stalin, care i-a sugerat personal omologului român Gheorghiu-Dej importanța demarării lucrărilor în acest sens).
În anii ’50, Canalul a fost celebrat în cultura propagandistă a perioadei, reportajul Începutul Epopeii (Geo Bogza), lucrarea Drum fără pulbere (Petru Dumitriu), poemul simfonic Dunărea se varsă în mare (Leon Klepper) sau filmul Canalul Dunăre-Marea Neagră, o construcție a păcii (Ion Bostan) fiind exempe elocvente, fiecare promovând Canalul drept un triumf extraordinar pentru societatea românească.
Realitatea din spatele proiectului era însă una sumbră: Stalin îi mai precizase lui Dej faptul că un șantier de o asemenea amploare ar reprezenta o oportunitate perfectă pentru a scăpa regimul de toți „dușmanii poporului”, adică clasele sociale considerate indezirabile de ideologia comunistă: fermierii care se opuneau colectivizării, membrii fostelor partide politice, țăranii înstăriți și alți cetățeni considerați „bogați”, evreii sau preoții catolici și ortodocși care nu colaborau cu regimul. Într-un discurs ținut pe data de 22 august 1949, Anna Pauker sărbătorea demararea lucrărilor anunțând: „noi construim canalul fără burghezie, și împotriva burgheziei”. Nu a durat mult până bannere cu acest slogan au fost instalate de-a lungul șantierelor aferente proiectului.
Asasinarea burgheziei
Burghezia avea însă să fie cea care a suferit cele mai cumplite patimi pentru construirea canalului. Lagăre de muncă forțată au fost înființate și umplute într-un timp foarte scurt cu prizonieri politici aduși din toate penitenciarele, iar noii arestați erau direcționați tot spre Canal. Doar în anul 1950, 15.000 de prizonieri politici au fost închiși în lagărele de muncă forțată. În 1952, mai bine de 80% din forța de muncă de pe șantierele Canalului era alcătuită din deținuți, numărul acestora crescând semnificativ până în anul 1953, estimările avansând între 20.000 și 60.000 de deținuți politici prezenți în aceste colonii de muncă la momentul respectiv.
Sumele alocate pentru sănătatea, nutriția și igiena prizonierilor erau minimale, ducând la răspândirea bolilor și malnutriție endemică, deținuții fiind nevoiți să vâneze șoareci și alte animale mici sau să consume iarba de pe câmp pentru a se alimenta, în contextul unor rații limitate permise de către autorități. Aceste condiții inumane de muncă au dus la mii de decese, epidemiile de boli făcând ravagii în rândul deținuților: doar între 1949-1953, se estimează câ între 6000 – 10.000 de cetățeni români „indezirabili” și-au pierdut viețile pe șantierele Canalului.
Însă nu acest veritabil genocid a fost problema centrală care a stăvilit pentru o bună perioadă lucrările la Canal. În ciuda ambițiilor comuniștilor, economia românească se dovedea incapabilă să gestioneze un proiect de o asemenea amploare la momentul respectiv. Cei mai mulți prizonieri erau echipați doar cu târnăcoape și lopeți rudimentare, iar Uniunea Sovietică a furnizat doar echipamente mecanice deja depășite, greu adaptabile terenului accidentat din regiunea dobrogeană.
Abandonat temporar
În iulie 1953, proiectul a fost abandonat temporar (există surse care afirmă că Stalin însuși ar fi ordonat sistarea lucrărilor încă din 1952), atunci când devenise evident faptul că șantierele reprezentau o inițiativă falimentară pentru regim.
Abia în 1973, motivat de dorința de afirmare personală și de transformarea României într-o putere economică de sine-stătătoare în regiune, Nicolae Ceaușescu, succesorul lui Gheorghiu-Dej, a dat „restart” proiectului, într-o formulă mai eficientă și mai puțin genocidală.
Denumit Magistrala Albastră în propaganda vremii, Canalul a redevenit o prioritate în retorica regimului, care a produs mașinării-grele cu scopul folosirii acestora pe șantier, aplicând astfel tehnică și inginerie modernă în vederea eficientizării lucrărilor.
Investiția a fost una enormă: peste 2 miliarde de dolari au fost alocate proiectului de către liderul de la București, sumă care ar fi trebuit recuperată în 50 de ani (realitatea de astăzi fiind departe de aceste proiecții, Canalul generând „doar” în jur de 3 milioane de euro pe an).
În timpul perioadei „liberalizării” de la finele anilor ’60 și începutul anilor ’70, regimul a permis referințe subtile ale istoriei penitenciare a Canalului în literatura vremii, un exemplu fiind întâlnit în lucrarea Cel mai iubit dintre pământeni a scriitorului Marin Preda.
Amploarea ororilor de la începutul anilor ’50 avea însă să iasă la iveală abia începând cu anii ’90, după căderea regimului Ceaușescu la finele Revoluției din decembrie 1989.
