ANALIZĂ. Cum nu învață din istorie liderii politici și militari

PARTEA I: VIETNAM ȘI AFGANISTAN

Între 1955 și 1973 Statele Unite au fost implicate (din 1964 direct, în operațiuni militare – deși fără declarație de război) în conflictul cu VIETNAMUL DE NORD, stat al comunismului real condus de Hồ Chí Minh/Ho Și Min (în 1970 urmând și o intervenție armată în Cambodgia vecină), sprijinind Vietnamul de Sud, stat cu o economie capitalistă (subdezvoltată) dar având un regim politic cu tendințe pronunțat autoritariste și profund corupt.

Toate acestea se întâmplau în Peninsula Indochina, fostă colonie franceză. Participarea americană la conflict a implicat patru administrații/președinți: Dwight D. Eisenhower, John. F. Kennedy, Lyndon B. Johnson și Richard Nixon. Costurile UMANE și materiale pentru SUA au fost IMENSE (peste 58.000 de militari morți în rândul americanilor), marcând o generație, generând o criză externă și internă și potențând o serie de schimbări radicale în societate.

La nici trei decenii distanță, în 2001, urmează o invazie a SUA în Afganistan, văzut ca unul din hub-urile terorismului internațional. Implicarea durează 20 de ani, interval în care eforturile susținute ale SUA de construcție a unui stat minimal-viabil, autosustenabil și cu cerințe (măcar minime) ale unei existențe democratice (guvernământ ales de popor, respectarea drepturilor de bază, anihilarea statutului de exportator al terorismului/violenței în regiune) nu reușesc să facă armele să tacă.

Totul pare o repetiție (ȘI MAI) EȘUATĂ a episodului Vietnam. Deși, spre deosebire de miza mai degrabă imaginară a acestuia (expansiunea comunismului in Asia de Sud-Est, generarea unui „efect al dominoului”, înclinarea balanței de forțe din Războiul Rece în defavoarea SUA etc) de data aceasta miza era, sau putea fi, una legitimă. Punerea ei în practică fiind subminată mai ales de sărăcia lucie din Afganistan, și de MIJLOACELE FOLOSITE.

Și aici ajungem la PRINCIPALUL CAPITOL legat de care administrațiile SUA (George W. Bush Jr, Barack H. Obama, Donald Trump, Joseph R. Biden) n-au învățat nimic – cel al MIJLOACELOR/METODELOR UTILIZATE. Care, fie la nivel de instrumente propriu-zise, fie la cel de obiective de etapă (tactice – politice sau militare) s-au modificat aleator de la o administrație la alta și au ignorat realitățile din teren – una dintre ele, de exemplu, fiind legată de nivelul educațional/de alfabetizare funcțională (la nivel de lume globală și digitalizată a anilor 2000) EXTREM DE SCĂZUT de care dispuneau cei pe care americanii voiau să-i transforme în politicieni/conducători și administratori ai propriei țări, sau în militari și comandanți ai unei Armate Naționale (moderne) afgane.

Sub toate aspectele, EXCEPTÂNDU-L PE CEL MAI IMPORTANT, al pierderilor umane proprii – 2.340 din militarii decedați din cadrul Coaliției conduse de SUA fiind americani – (DAR SI, EGAL LEGITIM, PE ACELA AL CIVILILOR DIN TABĂRA ADVERSĂ DECEDAȚI, mult mai puțini în acest episod), Afganistanul reprezintă un eșec mai mare decât Vietnamul. Și probabil unul dintre elementele principale care i-au oferit lui Putin îndrăzneala (nebunească) necesară să riște bluff-ul reprezentat de agresiunea asupra Ucrainei.

1. Compunerea și instruirea forțelor:

– Vietnam: Forțele Armate regulate ale Vietnamului de Nord erau bine instruite și competent conduse. Gherilele Việt Cộng (Frontul Național de Eliberare a Vietnamului de Sud, controlat de Vietnamul de Nord) la fel, cunoscând extrem de bine terenul și dând adesea lecții de ingeniozitate tactică, cu maximă economie de mijloace, oponenților americani. Luptătorii de gherilă foloseau adesea sandale (și) pe motivul că acestea erau încălțămintea cea mai accesibilă și adecvată pentru mediul umed și mlăștinos pe care îl aveau de străbătut. Situație similară în cazul folosirii bicicletelor pentru transporturile logistice către luptătorii comuniști infiltrați în sud, în grupuri discrete, în locul unor convoaie masive (de camioane) care ar fi constituit ținte ideale pentru aviația americană/a Vietnamului de Sud.

Bunei instruiri și conducelii competente li se adaugă, în cazul, în cazul ambelor tipuri de formațiuni militare menționate, 10-15 ani de experiență anterioară de luptă.

– Afganistan: Membrii milițiilor talibane care i-au alungat pe americani din Afganistan erau încălțați (o mare parte dintre ei) în șlapi, ca alternativă la a umbla desculți (încercați să alergați prin munți folosind șlapii, să vedeți dacă vă iese! ). Din forțele închegate care au luptat împotriva sovieticilor (1979-1989) și apoi a Republicii Democrate Afganistan (până în 1992) – foștii mujahedini, deveniți talibani (talib, în paștună, termen derivat din arabă = învățăcel/student, în cazul în discuție al învățăturii islamice) prin radicalizare religioasă, cu contribția directă a Pakistanului – n-a mai rămas aproape nimic. Diferitele grupări au fost măcinate în războiul civil și de conflictul cu Alianța Nordului de după 1992, căreia i s-a adăugat după 2001 Coaliția condusă de SUA (sprijinită inițial de această Alianță), pentru alți 20 de ani de conflict.

La nivel militar a rămas doar o țară în care fiecare locuitor de sex masculin știe să tragă cu (și să folosească) CEL PUȚIN o armă de asalt, omniprezentul Kalașnikov, și PENTRU CARE RĂZBOIUL A DEVENIT (după 43 de ani) „NORMALITATE”. Deci, ce mai conta o rebeliune în plus?

2. Înzestrare și sprijin extern:

– Vietnam: Forțele Vietnamului de Nord au fost sprijinite cu material militar de URSS și China, chiar dacă nu pe o scară foarte mare.

– Afganistan: La nivelul finalului celui de-al doilea deceniu al anilor 2000, talibanii nu mai erau sprijiniți logistic, cu armament, nici măcar de Pakistan. Ba dimpotrivă, în tară se infiltrase o celulă ISIS, mai radicală/fundamentalistă și rivală lor. Ei au forțat retragerea americanilor și au pus pe fugă Armata Națională afgană acționând ca forțe de infanterie, înarmați cu AK/AKM-urile și derivatele lor (arme de asalt Kalașnikov) pe care fostele autorități n-au reușit să le colecteze de la populație în 20 de ani, ele ajungând să fie prezente în „natura” din Afganistan și mai ușor de procurat/ieftine decât o pereche de ghete bune. În plus, muniția lor se poate fabrica (au făcut-o și vietnamezii) în ateliere semi-artizanale.

Lor li s-au alăturat mitralierele (uneori grele), adesea transformând milițiile talibane în infanterie mobilă prin montarea lor pe așa-numitele ”technicals”, camionete 4×4 înarmate (cartușele pentru mitraliere, inclusiv pentru cele grele, la fel ca cele pentru armele de asalt, fiind de același tip și de maximum 3-4 calibre diferite, putând fi fabricate în condițiile precizate mai sus). La aceste arme s-au adăugat aruncătoarele reactive de grenade (RPGs, mai ales modelele 7, de umăr, și 9, pe trepied), probabil relativ facil de găsit și acelea pe piața neagră. Iar estul Pakistanului a fost cu siguranță implicat, chiar dacă ilegal/clandestin în furnizarea de muniții pentru ele. Și de materii prime pentru furnizarea dispozitivelor explozive (artizanale) capcană, în căror „fabricare” (exersată timp de ani/zeci de ani), foștii membri (reactivați) ai milițiilor rebele cu oarecare experiență (cei care nu purtau neapărat șlapi ) au ajuns aproape de perfecțiune .

Oricum, după începutul rebeliunii criza de armament a durat scurt timp, până când componenții forțelelor Armatei Naționale afgane au început retragrea în debandadă (fuga) și dezertările în masă. De atunci talibanii și-au putut procura, gratuit, armament individual, echipament, GHETE, veste și căști anti-glonț armament greu de infanterie, vehicule, blindate, piese de artilerie, chiar mijloace de aviație militară, plus tehnică sofisticată de comunicații și de alt tip (radare, aparatură optică/de vedere pe timp de noapte etc), în mare parte de proveniență americană. Doar să știe/învețe să le folosească.

3. Structură și motivație, sau o comparație între mere și pere care se poate face:

– Vietnam: Forțele care au forțat retragerea SUA din conflict și apoi au ocupat Vietnamul de Sud erau numeroase, decent înarmate (dar oricum inferioare adversarilor pe acest plan) și bine instruite, dar formate din RECRUȚI. Morala acestora a fost, pe tot parcursul conflictului, în mod constant bună și foarte bună.

– Afganistan: Forțele ARMATEI AFGANE care n-au reușit să reziste rebelilor nici măcar cât să acopere retragerea SUA erau relativ numeroase, incomparabil mai bine înarmate față de oponenți, în proces de instruire „practică” de 20 de ani (prin traininguri intensive și participarea la operațiuni militare în comun cu forțele Coaliției conduse de Statele Unite). Ele erau compuse din PROFESIONIȘTI, aka MILITARI DE MESRIE, aka OAMENI CARE ALESESERĂ SĂ FACĂ ACEST LUCRU PENTRU UN SALARIU (nu mic, la nivel de Afganistan). Despre morală/motivație n-o să scriu nimic, vă las să faceți singuri o evaluare.

4. Supraviețuirea regimului sprijinit/instalat de către SUA, DUPĂ RETRAGEREA ACESTEIA din teatrul de operațiuni:

– Vietnam: După retragerea forțelor Statelor Unite din Vietnamul de Sud în 1972 și 1973, la aceasta s-a adăugat interdicția Congresului privind o intervenție în caz de atac masiv al Vietnamului de Nord asupra Sudului, dar și privind acordarea de sprijin militar-logistic regimului de la Saigon. Vietnamul de Sud, aflat militar în superioritate numerică (EFECTIVE și MIJLOACE DE LUPTĂ – similaritate cu cazul Afganistanului), dar afectat masiv de criza economică care a urmat crizei petrolului din 1973, trebuind să se confrunte cu i) instruirea insuficientă a unor categorii de forțe nou create/mobilizate, ii) moralul propriilor militari puternic subminat de retragerea completă a SUA, iii) lipsa pieselor de schimb pentru echipamente și iv) dezavantajat de calitatea mediocră a lidershpului militar a rezistat totuși forțelor regulate ȘI de gherilă ale Vietnamului de Nord aproximativ 2 ani, până pe 30 aprilie 1975.

– Afganistan: Retragerea (plănuită din timp, și urmând a se face în mod eșalonat) a forțelor Coaliției și americane n-a putut fi finalizată înainte de doborârea regimului instalat de acestea de către insurgenți (15 august 2021). „N-au putut ei (americanii) să se retragă cât am putut noi să fugim, dezertăm și să ne predăm, cum ar veni” – dac-ar fi să cităm vreun fost membru al Armatei Naționale afgane.

5. REGIMUL SUCCESOR:

a) Durabilitatea în timp:

– Vietnam: URSS s-a destrămat, China a devenit capitalistă (cel puțin economic), dar Republica Socialistă Vietnam există și astăzi, cu același nume. Saigonul, fosta capitală a Vietnamului de Sud a, fost redenumită după 1975 Hồ Chí Minh (un omagiu mai potrivit părintelui independenței Vietnamului, decedat în 1969, nu i se putea aduce) și e cel mai mare oraș al țării, chiar dacă capitala statului unificat a rămas tot la Hanoi – fosta capitală a Nordului.

– Afganistan (Emiratul Islamic al Afganistanului, numele oficial al statului controlat de talibani): 2021 – prezent, nu ne putem încă referi la durabilitate. Dar după preluarea puterii în acel an talibanii controlau o suprafață din țară mai mare decât ÎNAINTE DE INVAZIE, în 2001, cu 20 de ani înainte (!). În plus facțiunea fundamentalistă rivală, mai radicală/extremistă (așa numitul ISIS-K, facțiunea ISIS din regiunea Khorasan), a fost prima și relativ rapid eliminată.

b) Caracteristicile:

– Vietnam: Primul deceniu de după această reunificare prin forța armată a fost marcat de excese (răspunzând, la nivel declarativ, unor excese ale forțelor armate și de securitate ale SUA și Vietnamului de Sud față de susținătorii Nordului, care declarativ răspundeau unor excese ale Armatei Regulate și gherilelor Việt Cộng față de cei pe care componenții lor îi numeau „ complici ai regimului autoritar și corupt din Sud”, și așa am putea să coborâm în istorie aproape oricât) care au constat în „reforme economice” de tipul naționalizării și colectivizării forțate, înființarea de lagăre de reeducare pentru cei care erau vinovați de a fi trăit în capitalism (reeducarea făcându-se prim muncă forțată și adesea abuzuri și tortură) precum și tratamentului dur rezervat prizonierilor de război americani (care, nu-i așa, unii dintre ei pilotaseră avioane care au bombardat în adâncime teritoriul Vietnamului de Nord fără o declarație de război). Acestea excese au dus la foamete, răspândirea unor boli, decese (în cadrul lagărelor, unde au ajuns aproximativ 300.000 de oameni) și la încercarea a zeci de mii de vietnamezi din Sud de a se refugia, fugind clandestin din țară de regulă folosind ambarcațiuni mici (”boat people”) oriunde era posibil (acest flux de ieșire din nou-instalatul „Paradis comunist” cauzând numeroase tragedii).

În 1986 însă vechea garnitură de conducere a Partidului Comunist din Vietnam (până azi, singurul partid politic cu existență legală din țară) a fost schimbată, liderii nou-aleși adoptând o linie politică diferită: Đổi Mới (inovare renovare, reformă). Începănd îndeobște din acel moment Vietnamul a început să-și modereze politicile interne și politica externă, oarecum spre deosebire de alte state din regiune afiliate socialismului/comunismului real.

Din acest punct de vedere politica Vietnamului se aseamănă mult cu a Chinei de după 1979 – țară cu care însă regimul de la Hanoi „s-a stricat”, existând chiar ciocniri armate (!) cu acest mare vecin de la Nord. Đổi Mới este un fel de combinație între Glasnost-ul/Perestroika gorbaciovistă și tranziția la economia de tip capitalist după modelul adoptat de Deng Xiaoping în China.

Dar chiar înainte de acest moment regimul a manifestat o tendință mai degrabă stabilizatoare pe plan extern, invadând în 1978 Cambodgia controlată de regimul genocidar al Khmerilor Koșii și a lui Pol Pot, care, prin uciderile în masă, înfometarea populației, tendințe iredentiste manifestate față de Delta Mekongului etc devenise un factor puternic de instabilitate în regiune. Nu în ultimul rând, intervenția militară a Vietnamului în statul vecin a avut loc datorită masacrării de către Khmeri a unor săteni vietnamezi din zona de frontieră între cele două state. Invazia a avut succes și regimul acestora, deși susținut de China, a fost înlocuit cu unul favorabil Vietnamului (acesta fiind punctul de origine al viitoarelor fricțiuni/conflicte cu statul chinez).

De asemenea, relațiile cu SUA au fost normalizate gradual, toți prizonierii de război americani fiind eliberați și repatriați. Noile politici i-au adus Vietnamului dezvoltare și o stabilitate mai mare decât a altor state din regiune, chiar dacă NU democrație. Cu toate acestea, capacitatea de creștere&dezvoltare economică prin metoda „economiei de piață controlate” și-a demonstrat, conform unor comentatori, limitele – mai ales în absența resurselor materiale și umane ale unei Chine – țara rămânând să profite preponderent de „avantajele” unei forțe de muncă ieftine.

– Afganistan: Regimul începe cu promisiuni oficiale de moderație în comparație cu fosta guvernare talibană dinainte de 2001. Este promisă respectarea drepturilor de bază, evitarea extremelor, dreptul la educație rezervat fetelor/femeilor, neobligativitatea purtării burqa/burkăi (veștmânt care acuperă întreg corpul femeii, inclusiv capul, incluzând un voal transparent pentru întreaga față). Primele lor acțiuni, cum spuneam, s-au îndreptat împotriva ISIS K, fundamentaliști mai radicali/militanți, care au fost eliminați.

La un timp după aihilarea amenințării potențiale din partea acestora, regimul a început să-și modifice gradual abordarea privind poltica internă. Inițial, fetelor le-a fost interzis accesul la învătământul liceal, dar s-a păstrat/garantat dreptul de a-și continua și definitiva studiile pentru fetele/femeile înscrise la universitate. Conform unor stiri mai recente însă, ulterior acestora le-a fost interzis accesul la educația superioară, fiind excluse din învătământul universitar. Singura formă de educație disponibilă pentru ele rămâne (deocamdată) cea a învătământului de bază (primar și general).

De asemenea, după două decenii în care au fost interzise (și în pofida faptului că ele nu mai există ca atare în alte teocrații precum Iranul), a reînceput aplicarea pedepselor ritualice, performată în public. De la bătăi și mutilări până la decapitări – (deocamdată) aparent, pedepse de ultimul tip n-au fost aplicate – care uneori TREBUIE performate de către cel/cei prejudiciați, conform variantei locale de interpretare a Shari’a, cod cutumiar al legislației INSPIRATE DE (și nu SCRISE ÎN) Coran. Care, ce să vedeți, deși e cutumiar, deci stabilit prin practici (unanim?!?) sedimentate în timp și acceptate, diferă de la regiune la regiune. Ba chiar e contestat in corpore (mai precis e contestată relevanța lui actuală) de unii musulmani reformiști.

În plus, economia țării (în sens modern), nu prea sănătosă nici înainte de 2021, pare să fie în cădere liberă.

CA ELEMENT COMUN al celor două regimuri, niciunul n-a încercat (până în prezent) exportarea socialismului/comunismului de tip real (Vietnamul dimpotrivă, chiar a „temperat” regimuri din vecinătate care o luaseră complet razna, precum cel din Cambodgia, și în plus s-a reformat el însuși) sau a fundamentalismului religios/terorismului inspirat de acesta în afara frontierelor (Afganistanul, cel puțin deocamdată).

Fac aceasta precizare deoarece aceasta era PRINCIPALA TEMERE/PREOCUPARE PE CARE A MANIFESTAT-O SUA LA ADRESA LOR.

6. Elemente de final și „coloratură”:

a) Costuri financiare:

– Vietnam (1955-1973, estimate, în dolari la cursul din 2015): 1.020 de trilioane de dolari

– Afganistan (2001-2021, conform Brown University, The Watson Institute for International and Public Affairs – ): 2.313 trilioane de dolari

b) Măsura și imagini ale disperării:

– Vietnam: Evacuarea colaboratorilor SUA și regimului sud-vietnamez la căderea Saigonului, unii dintre ei tinându-se de scara de sfoară a unui elicopter Bell UH-1 Iroquois (celebrul ”Huey”, omniprezent în Vietnam) era maxim de riscantă dar putea avea un sens. Pilotul/piloții elicopterului putea/puteau zbura cu prudență (viteză și plafon de zbor reduse), folosind culoare de aeriene libere, și aveau o șansă să ajungă să apunteze pe navele americane care îi așteptau pe evacuați în apele teritoriale vietnameze, la sud de portul Vũng Tàu. În acest mod (aproximativ), folosind elicopterele, au fost evacuate cu succes aproape 7.000 de persoane.

– Afganistan: Să incerci să te agăți, IN EXTERIOR, de FUSELAJUL unui avion cvadrimotor cu reacție precum McDonnell Douglas/Boeing C-17 Globemaster III (unul dintre cele mai mare avioane militare de transport strategic din lume) denotă o DISPERARE CRÂNCENĂ și înseamnă SINUCIDERE CURATĂ. Aceasta pentru că acel aparat are o viteză de croazieră de peste 800 de km pe oră (și nu poate zbura mai încet de ceva sub jumătatea acesteia pentru că ar pierde portabilitatea, adică s-ar prăbuși) și atinge un plafon de 14.000 de m, de la peste (maximum) 10.000 de metri, fără protecție (încălzire, instalații de oxigen) sufocându-te instantaneu sau înghețând în câteva minute.

Faptul că cei care au fost mânați de groaza inspirată de talibani să se agațe/lege de acele avioane au făcut-o doar pentru a cădea de la zeci de metri pe betonul pistei aeroportului din Kabul, în timpul decolării (pierzându-și probabil viața pe loc) este o imagine revelatoare pentru modul în care s-a sfârșit implicarea SUA în Afganistan.

[Vedeți imaginile finale: Sursă video (Kabul 2021): YouTube, sursă foto (Saigon 1975): Vietnam private tours]

CONCLUZIE (scurtă, selectivă, simplificatoare): „Cine are un ciocan va vedea/găsi peste tot cuie.” În timpul Războiului din Vietnam SUA n-au înțeles decât mult prea târziu că, singură, superioritatea (sau chiar supremația) tehnologică și tehnologico-militară nu poate rezolva de la sine toate problemele intervenției într-un stat străin. Nici pe cele militare și cu atât mai puțin pe cele militaro-politice, sau și mai exact POLITICO-MILITARE.

În Afganistan (2001-2021) Statele Unite au ținut cu orice preț să arate, ba chiar demonstreze ÎNTREGII LUMI (iar prețul nu a fost unul de colea, ci taman 2.313 trilioane de dolari) că n-au reținut/învățat nimic din lecția Vietnamului. THE END OF THE STORY (din păcate)!

Discuția legată de cazurile de eșec complet de a învăța din istorie va continua însă (cândva, zilele următoare) cu PARTEA A II-A: o analiză comparată (mai scurtă) dintre Stalingrad și Putino… pardon, Bahmut. Deci… VA URMA!