Pentru cei mai mulți cetățeni balcanici din perioada contemporană, singurele contacte cu persoane de culoare pe parcursul unei vieți au loc, de obicei, doar în orașele mari, unde etnici provenienți din diverse state africane vin fie pentru a munci, fie pentru a studia în cadrul programelor universitare de exchange.
În acest context, poate fi surprinzător să aflăm că în câteva teritorii din Balcani, au existat, în perioada secolelor XVII-XX, veritabile comunități de culoare, alcătuite preponderent din urmașii sclavilor aduși în peninsulă de către otomani la apogeul extinderii imperiului acestora, atunci când steagul Semilunii veghea inclusiv asupra Africii de Nord-Est (coborând până în zona „Cornului Africii”, anexând părți din Etiopia sau Somalia).
Procesele de destrămare și reformă, care au afectat ulterior edificiul statal al otomanilor, au dus însă gradual și la obținerea drepturilor civile de către aceste persoane de culoare, care au ales să rămână în Balcani. Și în fond, nu aveau niciun motiv să plece: pământurile din Albania, Serbia, Muntenegru sau Macedonia de astăzi erau singurele locuri pe care balcanicii de culoare le puteau numi „acasă”, întrucât rădăcinile lor în regiune se întindeau deja pe mai multe generații.
Astfel, la sfârșitul secolului al XIX-lea, mulți dintre acești cetățeni de culoare erau bine integrați în comunitățile balcanice în care își duceau viața de zi cu zi, stăpânind limbile autohtonilor și adoptând obiceiurile culturale ale acestora.
Probabil cel mai bine-conturat caz este cel al afro-albanezilor (sau „afro-arnăuților”), existând informații prețioase despre trecutul istoric al acestora.
Concentrați în regiunea Ulcinj (aflată în teritoriul Muntenegrului de astăzi), aceștia erau urmașii unor sclavi ajunși în zona Mediteranei prin intermediul otomanilor în perioada secolelor XVII-XVIII, cel mai probabil cu originile în zona Sudanului și Ciadului de astăzi. Din Africa, aceștia erau aduși mai întâi în zona Tripoli-ului pentru negoț, ajungând ulterior în diverse orașe-port mediteraneene, Ulcinj fiind unul dintre acestea. După abolirea sclavajului, afro-albanezii din acest centru formau o comunitate mică dar bine închegată, iar integrarea acestora în caracteristicile culturale locale era una atât de omogenă întrucât conviețuirea lor cu nativii albanezi era una pe deplin pașnică: la fel ca și localnicii, afro-albanezii vorbeau limba locală, erau musulmani și adoptaseră portul popular al regiunii.
Această integrare a devenit una completă, odată cu apariția primelor căsătorii mixte între afro-albanezi și localnici, caracteristicile genetice ale strămoșilor de culoare disipându-se astfel de-a lungul generațiilor, până în punctul în care urmașii de astăzi ai acestora au un pigment al pielii nu foarte diferit de cel al persoanelor de etnie rromă (de multe ori, fiindu-le astfel atribuită o identitate etnică eronată).
În anul 1868, un afro-albanez era fotografiat, în premieră, la București de către celebrul pictor și grafician maghiar Carol Popp de Szathmari, pe atunci o personalitate marcantă în societatea Vechiului Regat:
Numele acestuia a rămas, din păcate, o necunoscută, însă fotografia lui Szathmari, intitulată „Arnăutul Negru” înfățișează un bărbat de culoare îmbrăcat cu mândrie într-un port popular balcanic, care, fără îndoială, era pentru acesta o parte importantă a identității sale culturale.
Din fericire, există informații despre astfel de persoane ale căror identități au rămas consemnate în istorie. Probabil cel mai faimos exemplu este cel al lui Rizo Surla, un afro-albanez muntenegrean care s-a remarcat în secolul XX drept fotograf, actor, și luptător partizan în timpul ocupației Iugoslaviei de către forțele naziste în timpul celui de al Doilea Război Mondial.
Născut în 1922, Rizo Surla făcea la rândul său parte din comunitatea afro-albaneză de la Ulcinj. Tatăl lui, Saidi, era un urmaș direct al sclavilor de culoare aduși în orașul-port cândva în secolul XVIII, iar mama sa, Fatima, era o localnică de care acesta se îndrăgostise.
Boxer la Belgrad în tinerețe, Rizo a ales să învețe meșteșugul fotografiei, transformând această îndeletnicire într-o carieră pe care o va practica toată viață.
Devenit o celebritate printre camarazii săi partizani în timpul celui de al Doilea Război Mondial, Rizo Surla a scăpat cu viață din conflict și se va întoarce la Ulcinj după încheierea ostilităților, alegând să deschidă un studio fotografic profesionist, de care se va ocupa până la moartea sa din 2003, la vârsta de 81 de ani.
La fel ca tatăl său Saidi, Rizo Surla a fost fermecat de o localnică, luând-o de soție pe muntenegreanca Nada Racici, alături de care a avut 2 copii.
