Când ne gândim la trecutul Clujului, ne amintim cu mândrie anumite aspecte ale istoriei multimilenare clujene, precum elevarea municipium-ului Napoca la rangul de colonia (cea mai înaltă distincție pe care o putea dobândi un oraș roman în perioada secolelor II – III d. Hr.), sau dezvoltarea comercială medievală care i-a oferit Clujului reputația de „oraș-comoară” până la finele secolului al XVI-lea d.Hr..
Urbea a trecut însă prin destule momente grele de-a lungul existenței sale, fiind în anumite perioade pusă la „limita supraviețuirii” sau chiar transformată în ruine și scrum.
Un asemenea episod dificil, destul de puțin cunoscut în zilele noastre, este „marea ciumă din 1738”, o epidemie spontană de ciumă bubonică care a făcut ravagii în teritoriile Imperiului Habsburgic la vremea respectivă. Clujul nu a fost cruțat de această molimă, fiind chiar afectat într-un mod disproporționat de puternic.
Până la începutul secolului XVIII, Clujul primise deja numeroase lovituri , fiind victimă repetată a unor calamități naturale, epidemii sau incendii de-a lungul veacului al XVII-lea, aceste evenimente afectând în mod negativ importanța politică, culturală și economică a orașului, ducând inclusiv la o pierdere semnificativă a populației. Astfel, după ce monarhia austriacă reușea să își adjudece definitiv controlul asupra urbei în urma unui conflict îndelungat cu „Înalta Poartă”, aceasta se găsea în situația incomodă de a lua în primire un așezământ care era doar o palidă umbră a „orașului comoară” de altădată. În aceste condiții, habsburgii au făcut însă eforturi active pentru a „cosmetiza” gradual noua lor posesiune, redându-i concomitent și importanța politică din trecut începând cu anul 1719.
Însă tocmai când orașul începea să „revină la viață”, marea molimă din 1738 s-a năpustit asupra sa cu o sălbăticie pe care noi, supraviețuitorii pandemiei contemporane de Covid-19, nici nu ne-o putem închipui.
Răspândită involuntar de militarii armatei imperiale habsburgice, epidemia de ciumă bubonică a pătruns în teritorii ce fac astăzi parte din 8 state europene (România, Ungaria, Ucraina, Serbia, Croația, Slovacia, Cehia și Austria), căpătând proporții catastrofale începând cu februarie 1738.
Transilvania puternic lovită
Transilvania a fost una din regiunile cele mai puternic lovite de această epidemie, iar viața clujenilor a fost transformată foarte rapid într-un veritabil coșmar: mai bine de 10% din populația orașului a pierit, iar mulți alți cetățeni s-au îmbolnăvit și au supraviețuit cu mari dificultăți de-a lungul următorilor 4 ani.
Atât de chinuitoare a fost molima respectivă întrucât dispariția ei până în 1744 a fost văzută drept un miracol divin de către locuitorii și conducătorii urbei, în același an fiind edificată, din inițiativa guvernatorului Anton Kornis, statuia Fecioarei Maria Protectoare (sau „Statuia Ciumei”, cum a fost cunoscută în limbaj colocvial), un monument realizat în stil baroc de către sculptorul Anton Schuchbauer și amplasat pe atunci chiar în zona de centru a orașului (actuala stradă a Universității, în fața Bisericii Piariștilor). Ea va fi reinstalată în această toamnă pe locul ei inițial de către primărie.
Deși cifrele exacte sunt astăzi imposibil de știut cu certitudine, istoricii estimează că cel puțin 50.000 de cetățeni ai Imperiului Habsburgic au pierit din cauza epidemiei de ciumă din 1738.
Demn de reținut este faptul că această catastrofă ar fi putut fi evitată: primele cazuri de îmbolnăvire în rândul corpului militar au fost tratate cu superficialitate de funcționarii imperiali, care nu au raportat corespunzător gravitatea situației. Deși autoritățile au încercat ulterior să oprească răspândirea bolii, adoptând măsuri coordonate de Aulica Sanitatis Commissio precum carantinarea localităților afectate sau dezinfectarea, eforturile acestora nu au fost suficiente pentru a preveni transformarea acestui nou episod de ciumă într-o epidemie la scară largă.
Sursă: Dr. Alexandru Lenghel, Istoricul Ciumei în Cluj la 1738/39, Tipografia „Corvin”, Cluj, 1930
