FOTOREPORTAJ: cum au exterminat comuniștii elitele interbelice ale României la Sighet

Fotoreporter Curierul de Cluj & Clujul Cultural și masterand al Facultății de Istorie și Filosofie din cadrul UBB, Tudor Chicet a vizitat Memorialul de la Sighet prin intermediul unei excursii realizate sub egida FIF,  coordonate de către prof. dr. Virgiliu Țârău. Iată experiența sa:

 

Oare de ce mai există în prezent numeroși nostalgici ai comunismului în țara noastră?

E o întrebare care, periodic, revine în anumite colțuri ale minții mele. Și nu pentru că nu aș cunoaște răspunsurile cele mai evidente. Până la urmă, în toate interviurile cu membri reprezentativi ai acestei categorii de cetățeni, aceștia justifică destul de simplu afinitatea rămasă în memorie pentru traiul în vremea fostului regim dictatorial. Locuri de muncă, apartamente de la stat, vacanțe gratis, și așa mai departe. Desigur, părerile acestor oameni au fost determinate mai ales de nostalgia față de tinerețea demult apusă, dar și de unele eșecuri ale sistemului capitalist postdecembrist, lucruri care sunt, în fond, argumente rezonabile. 

Dar întrebarea care se regăsește din când în când în gândurile mele nu vizează aceste răspunsuri. Ori, pentru a fi mai explicit, în realitate, răspunsurile pe care le caut presupun o mică completare adusă întrebării de mai sus: oare de ce mai există în prezent numeroși nostalgici ai comunismului în țara noastră, în condițiile în care cele mai oribile, inumane și revoltătoare atrocități ale comunismului românesc sunt cunoscute public de mai bine de 30 de ani? Încă din anul 1991, serialul „Memorialul Durerii” realizat de Lucia Hossu Longin la TVR a prezentat, în timp, toate crimele comise de PCR în numele ideologiei comuniste. Sistemul educațional a integrat informații despre rezistența anticomunistă și represiunea brutală aplicată de regim. Astfel de teme au fost abordate în ultimele  decenii și în alte producții cinematografice, artistice sau muzicale.

Și totuși, din câte se pare, nu a fost suficient. Pentru că în continuare, cea mai mare parte a populației pare să nu cunoască, sau rămâne indiferentă față de aceste lucruri. Oare de ce? Poate că informațiile nu au fost totuși expuse suficient de vizibil. Îmi aduc și acum aminte de serile târzii – să fi fost 2009 sau 2010 – în care, copil fiind, vizionam cu o curiozitate poate bizară un documentar realizat de National Geographic despre Al Doilea Război Mondial, cu filmări de arhivă, corespondență de pe front, tot tacâmul. Documentarul respectiv (intitulat „Apocalypse: The Second World War”prezenta cu lux de amănunte toate atrocitățile comise de părțile combatante de-a lungul conflictului, punând mai puțin accent pe strategiile militare propriu zise și insistând, în schimb, pe imensa catastrofă umanitară provocată de politicienii iresponsabili ai perioadei respective. Un episod care mi-a rămas bine întipărit în memorie viza șocul teribil simțit de soldații americani, care au fost confruntați cu scene inimaginabile descoperind lagărele de concentrare naziste, pe măsură ce avansau spre Berlin. Atât de mare a fost trauma ostașilor americani, încât aceștia au decis să aplice o „terapie antinazistă ” forțată populației germane civile: toți oamenii din localitățile adiacente lagărelor au fost transportați  în interiorul „taberelor morții”, pentru a vedea cu ochii lor maldărele de cadavre putrezite, care reprezentau consecința iresponsabilității lor electorale. Oripilați, mulți dintre aceștia au izbucnit în lacrimi, și au jurat că nu avuseseră nici cea mai mică idee despre amploarea barbarismului practicat de regimul nazist, pe care îl susținuseră cu atâta patos timp de mai bine de 10 ani. Probabil, o astfel de „terapie” ar fi necesară și nostalgicilor noștri. Deși cadavrele zecilor de mii de deținuți politici uciși de comuniști sunt îngropate de mai bine de jumătate de secol, memorialele amenajate în diverse zone din țara noastră păstrează vie amintirea chinurilor îngrozitoare la care acești oameni au fost supuși, fiind locuri potrivite pentru o „terapie” asemănătoare celei pe care am menționat-o mai sus.

Și probabil cel mai potrivit asemenea loc se află la Sighet, unde fosta închisoare comunistă a fost restaurată și transformată în „Memorialul Victimelor Comunismului și Rezistenței”, în perioada anilor ’90.

 

Închisoarea de la Sighet a fost una din cele mai temute închisori politice din România. În anii de după instaurarea regimului comunist, au fost încarcerate la Sighet elitele intelectuale, politice și religioase care erau văzute drept„elemente periculoase”, ce amenințau puterea noilor autorități loiale lui Stalin. Locația a fost aleasă în mod strategic: în cazul unei revolte anticomuniste civile, proximitatea închisorii față de frontiera cu Uniunea Sovietică facilita mutarea imediată a prizonierilor peste graniță, pentru ca aceștia să nu fie eliberați de cetățeni și re-aduși la conducerea țării. 

În noaptea de 5/6 mai 1950, foști demnitari din întreagul teritoriu românesc au fost arestați, urmând să ajungă la penitenciarul din Sighet o zi mai târziu. Printre aceștia se găseau miniștri, politicieni, academicieni, economiști, ofițeri, istorici și jurnaliști. Unii dintre ei au fost condamnați la pedepse grele, dar cei mai mulți au fost închiși fără nici un fel de proces (pedeapsă „administrativă”). Majoritatea aveau peste 60 de ani. Vârsta înaintată a acestor oameni nu a stârnit nici cel mai mic sentiment de empatie din partea torționarilor comuniști, scopul întemnițării opozanților fiind unul simplu și plin de cinism: moartea acestora trebuia să survină cât mai repede, pentru ca toate potențialele amenințări la adresa noii puteri comuniste să fie eliminate.

Printre deținuți se regăseau în jur de 80 de politicieni importanți din perioada 1918-1945, marea lor majoritate provenind din Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal, cele două formațiuni politice care s-au opus comuniștilor după război și care au fost desființate ulterior. Pe 26 mai 1950, a fost transferat la Sighet și un grup de episcopi și preoți greco-catolici, care fuseseră arestați încă din octombrie 1948. În august 1951, au ajuns la Sighet și fruntașii țărăniști condamnați în urma procesului Maniu-Mihalache din noiembrie 1947 (până în 1951, aceștia au fost încarcerați la Galați) – fiind singurii deținuți care fuseseră condamnați în urma unui proces public. Ceilați prizonieri au fost trimiși la Sighet în baza ordinelor venite de la Ministerul de Interne și Securitate.

O exterminare planificată

Până în august 1952, numărul deținuților de la Sighet era de 89. În perioada 1950-1955 însă, 53 dintre aceștia aveau să își piardă viața în chinuri cumplite.

Prizonierii erau treziți de gardieni la ora 5.00 și se aflau sub supraveghere constantă pe tot parcursul zilei, fiecare celulă fiind vizitată din 10 în 10 minute, atât ziua, cât și noaptea. Cei mai sadici gardieni pedepseau deținuții într-un mod cu totul arbitrar, folosind orice tertip imaginabil (ex: „nu ai voie să stai în pat la ora asta”, „nu ai voie să te uiți în direcția aia”) pentru a trimite prizonierii la „Neagra” – celula de izolare și tortură, unde prizonierii erau bătuți cu bestialitate și trebuiau să înfrunte un întuneric total. 

 

Odată pe săptămână, fiecare prizonier era trimis în curte doar 10 minute, cu mâinile legate la spate și cu capul în pământ, pentru a nu fi recunoscut de semenii lui care încercau să privească de la ferestre.

„Cortegiul Sacrificaților”, ansamblu statuar realizat de Aurel Vlad

Izolarea era una totală, iar orice tentativă de contact între prizonieri era pedepsită la rândul ei cu o ședere la „Neagra” – această practică a făcut ca penitenciarul Sighet să rămână imortalizat în limbajul local drept „închisoarea liniștii”. Dacă această practică urmărea distrugerea mentală a prizonierilor, torționarii comuniști aveau grijă să nu uite și forma mai simplă și mai rapidă de anihilare: cea fizică. În acest sens, cea mai eficientă formă de tortură a fost înfometarea, rațiile deținuților fiind insuficiente și ducând la apariția malnutriției și altor tipuri de boli, completând problemele deja generate de vârsta înaintată a celor mai mulți prizonieri. Încălzirea prin sobe era de asemenea deficitară, lemnul fiind la rândul său insuficient (situație rezultând din furturile practicate de torționari).

Nu trebuie să ne surprindă faptul că medicina era de facto absentă în contextul planului de exterminare deja amintit – vizitele medicilor fiind unele menite să creeze doar aparența unei preocupări pentru sănătatea deținuților, rezultând, cel mult, în distribuirea câtorva pastile de aspirină, indiferent de problemă. În pragul morții, muribunzii erau transportați într-o celulă special gândită în acest sens la parter, similară cu „Neagra”. Într-un întuneric total, mizerie și cuprinși de singurătate, aveau să își găseasă sfârșitul unii din cei mai importanți bărbați de stat ai României Mari.

Celula în care ar fi murit, la 80 de ani și într-o grea suferință, Iuliu Maniu – artizanul Marii Uniri

                   Celula în care ar fi murit Gheorghe I. Brătianu, istoric, profesor universitar și politician liberal

Închisoarea de la Sighet avea un regim inuman chiar și pentru cei plecați dintre noi, aceștia ne-având dreptul la o înmormântare propriu zisă. Morții erau strecurați în liniște afară din penitenciar în toiul nopții, fiind îngropați în  morminte individuale anonime sau gropi comune, pentru ca urma acestora să se piardă. După 1951, morții nu au mai primit nici măcar un simplu coșciug, decizia fiind motivată în baza lipsei de lemn. Mai mult, între 1950-1955, închisoarea nu a emis nici măcar certificate de deces, familiile ne-fiind înștiințate în privința morții apropiaților timp de ani de zile. Aceste acte aveau să apară doar retroactiv, în anul 1957. 

Sighetul și „Gulag-ul Românesc”

Anumiți cititori ar putea fi tentați să minimalizeze mental cazul Sighet, prin argumente din categoria „da’ nu erau nici 100, ce așa mare lucru?”.

Ei bine, importanța cazului Sighet rezidă în faptul că acesta este unul cât se poate de reprezentativ pentru un veritabil model comunist de exterminare a cetățenilor români considerați „indezirabili”. Tacticile sadice și cinice folosite la Sighet, precum înfometarea, corecțiile fizice deosebit de violente, izolarea sau lipsa deliberată a medicației au fost aplicate de comuniștii români la scară largă, regăsindu-se uniform în istoricul faptelor, indiferent de „locul de persecuție”  pe care alegem să îl analizăm: închisorile politice cu o capacitate mai mare, precum Aiud, Gherla sau Pitești (care puteau „caza” concomitent mii de deținuți), coloniile improvizate și lipsite de resurse din Bărăgan unde au fost deportați zeci de mii de oameni, sau șantierele și lagărele de muncă silnică precum infamul Canal Dunăre – Marea Neagră…toate aceste locații, făcând parte din „Gulag-ul Românesc”, au fost adevărate „locuri ale durerii”, unde sute de mii de oameni au fost torturați prin aceleași metode de către comuniști.

Harta Gulag-ului Românesc

Și poate tocmai din acest motiv, este cu atât mai potrivit faptul că fosta închisoare de la Sighet a fost transformată într-un muzeu dedicat nu numai ororilor întâmplate în acest penitenciar, ci tuturor crimelor comise de către regimul comunist de-a lungul existenței sale de puțin peste 4 decenii.

O reabilitare anevoioasă

Fundația Academia Civică a preluat ruina fostei închisori în 1994, în vederea transformării ei în memorial. Lucrările de reabilitare ale clădirii au durat până în anul 2000. Pentru că edificiul, vechi de un secol, era ruinat și plin de igrasie, a fost nevoie de refacerea fundațiilor, izolațiilor, acoperișului, iar pereții interiori, care oricum fuseseră revopsiți și nu mai aminteau perioada anilor 50, au fost văruiți în alb.

Fiecare celulă a devenit o sală de muzeu cu o anumită tematică, în care au fost amplasate obiecte, fotografii, sau documente reprezentative pentru fiecare caz în parte – fiind abordate subiecte precum rezistența anticomunistă, deportările din Bărăgan, experimentul Pitești, masacrele de la Canalul Dunăre Marea Neagră, fraudarea alegerilor din 1946, persecutarea vechilor intelectuali, sau cazurile tuturor demnitarilor politici trimiși la Sighet.

Muzeul nu găzduiește numai expoziții dedicate efectelor comunismului în teritoriul țării noastre – sunt prezentate inclusiv cele mai infame cazuri internaționale de represiune, precum Revoluția Maghiară din 1956 sau „Primăvara de la Praga” din 1968.

Într-una din curțile interioare ale fostei închisori, în urma unui concurs de proiecte la care au participat 50 de arhitecți și artiști, a fost construit în 1997 un Spațiu de Reculegere și Rugăciune, după proiectul arhitectului Radu Mihăilescu. Pereții rampei de coborâre în spațiul respectiv au fost gravați cu numele a aproape opt mii de morți din închisorile, lagărele și locurile de deportare din România.

Operația de strângere a numelor morților a necesitat zece ani de muncă în cadrul Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului, însă cifra este departe de a acoperi adevărata amploare a „genocidului” înfăptuit de PCR contra „dușmanilor de clasă”. Spre exemplu, numai în cazul Canalului Dunăre – Marea Neagră, se estimează că între 6000 – 10.000 de „indezirabili” ar fi fost uciși în perioada 1949-1953!

O necesară terapie pentru indiferență

În ciuda tuturor grozăviilor văzute și citite pe parcursul vizitei mele la Sighet, am reușit să analizez toate informațiile mai degrabă prin lupa istoricului, și să „îmi mențin cumpătul”…doar până la final.

Ultima etapă a turului meu a vizat câteva momente de liniște, petrecute în curtea interioară ce conține tunelul care duce spre spațiul de reculegere. Vâzând multitudinea numelor celor pierduți, inscripționate cu multă atenție pe acei pereți care se aflau în jurul meu, mi-am dat seama, cu adevărat, de amploarea tragediei.

„Lucrurile astea chiar s-au întâmplat în țara în care eu trăiesc…în care noi trăim” – m-am gândit timp de câteva momente, cu multă deznădejde și amărăciune. Proeminența acestor sentimente de tristețe a fost rapid „detronată” de o emergentă – dar foarte accentuată – stare de frustrare. Frustrare generată de maniera în care toți acei oameni au fost pur și simplu abandonați în fața unui regim criminal, ilegitim, care, acționând în numele „purificării” societății, a decis să-și repartizeze cetățenii în varii categorii „indezirabile”, eliminând zeci de mii dintre aceștia cu un cinism greu de înțeles. Acestă frustrare inițială a fost completată rapid de un alt detaliu:

Și cât de puțini dintre semenii noștri cunosc astăzi lucrurile astea…”.

Cu atât mai dureros a devenit sacrificiul celor pierduți, gândindu-mă că mulți dintre cei vii nu cunosc nici măcar un detaliu despre destinele lor tragice. Pentru ce au murit toți acești oameni?

Una din expozițiile muzeului este dedicată în întregime vieții lui Iuliu Maniu, marele lider politic transilvănean care a adus o contribuție deosebită săvârșirii Marii Uniri, și care, ajuns la bătrânețe, avea să fie „răsplătit” de patria sa găsindu-și sfârșitul la Sighet în negură, frig și mizerie. Maniu a înfruntat însă această soartă cruntă cu o demnitate extraordinară, care va continua să mă impresioneze pentru tot restul vieții mele. În iulie 1947, atunci când o capcană întinsă de Securitate făcuse conducerea Partidului Național Țărănist să creadă ca are șansa trimiterii câtorva reprezentanți în Occident pe calea aerului, Maniu a refuzat să își însoțească colegii în avionul pregătit, motivând că „era deja prea bătrân” pentru o asemenea călătorie, fiind însă pe deplin conștient că rămânerea sa în țară reprezenta, practic, o condamnare la moarte, în cazul în care demersul fugitiv ar fi avut succes. Atunci când decepția comuniștilor a fost dezvăluită, Maniu și colegii săi au fost acuzați de trădare și arestați, procesul rezultat fiind un penibil simulacru (reprezentativ pentru procesele staliniste comune perioadei respective), având drept deznodământ condamnarea liderului țărănist de 74 de ani la „temniță grea pe viață”. Si totuși Maniu, aproape profetic, își consemnase gândurile în legătură cu o asemenea perspectivă  încă din lunile anterioare „înscenării de la Tămădău” și procesului rezultat:

„Ce înseamnă viața mea, sau aceea a 50 – 60.000 oameni sacrificați în felul acesta, dacă este vorba că prin jertfele vieților noastre să nască o Românie mare, liberă și neatârnată? Pe mine nu mă îngrozește nici lagărul, nici moartea, și am încredere deplină în soarta bună pe viitor a României.” 

În mijlocul frustrărilor descrise anterior, mi-am amintit aceste cuvinte. Și pentru întâia oară în acele momente, am simțit și o mică bucurie – aceea că, în cele din urmă, istoria avea să îi dea dreptate acestui mare erou, țara noastră fiind în prezent una liberă, în care idealurile pentru care a murit Maniu sunt garantate și protejate. Mulți dintre noi (și în special cei tineri) luăm însă democrația actuală drept o banalitate, deplin inconștienți față de amploarea suferinței umane și enormele sacrificii ce au fost făcute pentru ca noi să să ne putem trăi viețile în libertate.

Acest ultim gând mi-a creat un sentiment de neliniște.

Deoarece, după cum istoria demonstrează periodic, marele pericol care amenință umanitatea societăților contemporane nu este atât de mult uitarea, cât este, în fapt, indiferența.

 

Distribuie articolul pe social media: