Mâine, 28 februarie 2025, se împlinesc 240 de ani de la moartea martirică a lui Horea, unul dintre cei mai importanți luptători pentru drepturile românilor transilvăneni.
La aproape două secole și jumătate de la execuția sa brutală, Horea rămâne una dintre cele mai puternice figuri ale istoriei românilor, un simbol al curajului, al dreptății și al iubirii pentru neam și credință. Nu a fost doar un lider de răscoală, ci și un om al Bisericii, un ctitor de lăcașuri sfinte și un apărător al ortodoxiei. Moartea sa, orchestrată de autoritățile habsburgice pentru a servi drept exemplu de intimidare, nu a reușit să-l șteargă din conștiința poporului. Dimpotrivă, Horea s-a transformat într-un martir al neamului, iar astăzi avem datoria de a ne întreba: nu ar trebui el recunoscut și ca martir al credinței?
Jertfa lui Horea nu a fost una obișnuită. El a murit nu doar pentru drepturile românilor asupriți, ci și pentru apărarea ortodoxiei, religia pe care habsburgii încercau să o submineze în favoarea catolicismului. Credința sa a fost puternică și neclintită, iar ultimele sale cuvinte – „Eu mor pentru națiunea mea” – nu sunt doar un testament patriotic, ci și unul spiritual. În fața unei morți cumplite, nu a renunțat la idealurile sale, asemenea sfinților care au îndurat persecuția pentru adevăr.
Mai mult decât atât, Horea nu a fost singur în lupta sa. Răscoala din 1784 s-a sprijinit pe preoții ortodocși, care au fost alături de el și de răsculați, înțelegând că apărarea poporului român însemna și apărarea credinței. Potrivit documentelor istorice, zeci de preoți au susținut revolta, oferind refugiu și îndrumare spirituală răsculaților. Acest detaliu nu este întâmplător – ortodoxia a fost dintotdeauna o pavăză a identității naționale, iar Horea a înțeles că salvarea românilor din Transilvania nu putea veni fără păstrarea credinței lor strămoșești.
Dar Horea nu a fost doar un conducător și un martir. El a fost și un om al Bisericii, un ctitor care și-a pus priceperea de dulgher în slujba lui Dumnezeu. A ridicat două biserici de lemn, una la Albac și alta la Cizer, mărturii vii ale dragostei sale pentru credință. Mai mult decât atât, în biserica din Albac, Horea a fost cantor, ceea ce arată că nu doar a construit lăcașuri sfinte, ci a și slujit în ele. Câți dintre eroii istoriei românești pot fi numiți și slujitori ai Bisericii?
Astfel, viața și moartea lui Horea se înscriu pe deplin în tiparul unui martir creștin. A pătimit pentru apărarea neamului său, a luptat pentru credință, a ctitorit biserici și a slujit în ele. Execuția sa, fiind tras pe o roată pe o cruce în formă de X, nu este doar o coincidență istorică, ci un semn al martiriului său.
Într-o vreme în care recunoaștem sfinți ai trecutului pentru sacrificiul lor, ar fi firesc ca Biserica Ortodoxă Română să îl privească pe Horea nu doar ca pe un erou național, ci și ca pe un sfânt al neamului românesc.
