Trăind într-o țară unde întreaga clasă politică este asociată de decenii întregi cu lipsa de calificare, corupția endemică sau ineficiența, ne este destul de greu să ne imaginăm că undeva, cândva în trecutul îndepărtat, în România lucrurile puteau sta și altfel.
Deși corupția a fost o problemă caracteristică sistemului politic românesc modern pe toata durata existenței lui, manifestându-se sub o formă sau alta de la finele secolului XIX și până în prezent, totuși, țara noastră poseda cândva și politicieni competenți, școliți și care au meritat cu prisosință sintagma „bărbați de stat”, fiind adevărați lideri ce s-au făcut responsabili de unele din cele mai mărețe momente din istoria României.
Și puțini au întruchipat mai bine aceste valori decăt personalitatea istorică pe care o comemorăm astăzi: Nicolae Titulescu, care ne părăsea în urmă cu 82 de ani în această zi.
Un politician școlit
Născut la Craiova în data de 4 martie 1882, Titulescu a fost un student eminent, fiind bursier al Facultății de Drept din Paris pe care a frecventat-o timp de 5 ani.
După absolvirea acesteia, tânărul Titulescu își va continua călătoria academică, obținând doctoratul mulțumită tezei Essai sur une théorie des droits éventuels.
Deși putea să rămână în Franța și să devină o personalitate respectată în societatea din Hexagon, Titulescu a ales să se întoarcă acasă în anul 1905, devenind profesor de drept la Universitatea din Iași.
În 1907 se mută la București, iar doi ani mai târziu va intra pentru prima dată în politică, câștigând repede stima liderului conservator-democrat Take Ionescu, fiind ales ulterior în calitate de parlamentar pe listele formațiunii acestuia în 1912.
Încă de la începutul carierei sale politice, Titulescu s-a remarcat prin pozițiile sale ferme și curajoase în legătură cu prioritățile diplomatice pe care țara noastră trebuia să le urmeze, afirmând, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, necesitatea unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat:
„România nu poate fi întreagă fără Ardeal…Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut viața…Ardealul nu e numai inima României politice, priviți harta: Ardealul e inima României geografice”.
În vara anului 1918, Titulescu înființează la Paris alături de Take Ionescu, Traian Vuia sau Octavian Goga așa numitul Comitet Național Român, organ menit să ofere poporului român o voce puternică în scena opiniei publice internaționale, afirmând în repetate rânduri idealul și dreptul poporului român la autodeterminare și unitate națională.
După finalul „Marelui Război”, Titulescu avea să se remarce pentru întâia oară în calitatea de ministru preluând un portofoliu aparent străin de competențele sale principale, anume cele diplomatice și legislative: în iunie 1920, devine ministru de finanțe, în cadrul guvernului Averescu.
Titulescu avea să se dovedească însă un economist iscusit, reușind să realizeze, după tergiversările și polemicile fără sfârșit ale predecesorilor săi, primul buget al României Mari, introducând totodată și un sistem inovativ de impozitare, bazat pe progresivitate și pe evoluția venitului global.
Imediat după căderea guvernului Averescu, Nicolae Titulescu avea să se dedice în totalitate principalelor sale zone de expertiză, înceapându-și strălucita carieră de diplomat. Este numit în funcția de reprezentant permanent al României în cadrul Ligii Națiunilor în 1921. Atât de competent și apreciat a fost Titulescu în această calitate, încât a fost ales de două ori chiar președinte al acestei organizații – în 1930 și 1931 – singurul președinte din istoria Ligii care a deținut funcția în ani consecutivi.
A fost un adept al menținerii păcii și relațiilor de prietenie între națiuni (și mai ales între țările vecine, indiferent de raporturile de putere), afirmând constant importanța combaterii revizionismului și respectarea suveranității și egalității între toate statele, pentru prevenirea agresiunii și pentru asigurarea securității colective. În iunie 1936, atunci când jurnaliștii veniți din Italia au ridiculizat apelul disperat al împăratului etiopian Haile Selassie în fața Ligii după invadarea țării sale de către trupele fasciste ale lui Mussolini, Titulescu, scârbit de mentalitatea italienilor, a strigat: „la ușă cu sălbaticii!”- o reacție reprezentativă pentru convingerile anti-război pe care le-a exprimat frecvent în timpul activității sale diplomatice.
Aceleași idealuri raționale le-a aplicat Titulescu și în calitate de Ministru de Externe al României Mari, funcție pe care a deținut-o în mai multe rânduri între 1927 și 1936, fiind principalul artizan al politicii externe a regatului în perioada interbelică, făcându-se responsabil de menținerea unor relații excelente atât cu majoritatea statelor balcanice și central-europene, dar și cu puterile occidentale, și până și, în premieră pentru țara noastră, state din America Latină!
Diplomatul a încercat să normalizeze până și etern-tensionatele relații româno-sovietice, inițiativă care va contribui însă decisiv la decăderea sa politică: în 1936, el este demis din cauza schimbării de strategie a regelui autoritar Carol al II-lea, care prefera o apropiere de Germania Nazistă în contextul perspectivei unei posibile înfruntări germano-sovietice. Protestând vehement, Titulescu a fost exilat de „regele playboy”, fiind forțat să se stabilească mai întâi în Elveția și mai apoi în Franța, și să își abandoneze astfel activitatea de diplomat român. Chiar și așa, Titulescu și-a folosit respectul dobândit în comunitatea internațională pe parcursul carierei sale pentru a continua să fie o voce a rațiunii într-un peisaj dominat de surzi, făcând obsesiv apeluri pentru menținerea păcii chiar și atunci când izbucnirea unei noi conflagrații mondiale devenea tot mai iminentă.
Denunțând caracterul fascist al regimului dictatorial al lui Carol al II-lea, Titulescu avea să treacă la cele veșnice în anul 1941, plecând dintre noi prea devreme, la doar 59 de ani, după o lungă suferință.
Ca ultimă dorință, Nicolae Titulescu a cerut să-i fie permis să-și doarmă somnul de veci în solul patriei natale, afirmând: „viaţa mea a fost o luptă continuă în scopul de a croi pentru România un loc în viaţa lumii, apărându-I, totodată, interesele naţionale”
Din păcate, cererea marelui diplomat nu a fost respectată nici la momentul respectiv, nici pe durata existenței regimului comunist: abia după revoluția din Decembrie 1989 avea aceasta să se materializeze, rămășițele pământene ale lui Nicolae Titulescu fiind mutate la cimitirul Sfânta Ecaterina din Șcheii Brașovului pe data de 14 martie 1992.
Astăzi, trebuie să prețuim viața acestui mare român mai mult ca oricând. Nu doar pentru că a fost un om politic exemplar, care ar fi trebuit să servească drept un model de urmat oricărui politician postdecembrist, ci și datorită idealurilor sale pacifiste, pe care lumea zilelor noastre pare să le uite tot mai mult de la an la an…
