În urmă cu 5 ani, în seara acestei zile, urmăream înmărmurit, la fel ca mulți alți semeni, desfășurarea în timp real a intervenției brutale săvârșite de forțele de ordine ale Statului împotriva cetățenilor strânși în Piața Victoriei din București pentru a protesta împotriva guvernului corupt condus „din umbră” de Liviu Dragnea la acea vreme.
Deși abia devenisem major, imaginile violențelor mi-au amintit destul de repede de filmările de arhivă datând din secolul trecut, pe care le mai vizionam din când în când datorită emergentei mele pasiuni pentru istorie. În fond, societatea noastră postdecembristă a mai cunoscut episoade violente de o asemenea amploare doar în perioada tulbure a anilor ’90.
E adevărat, corupția clasei politice este o realitate a vieții pe care orice cetățean român o învață destul de repede în călătoria sa existențială. Dar integrarea în structurile euro-atlantice de-a lungul anilor 2000 păruse să transforme represiunea guvernamentală într-o posibilitate care nu mai avea relevanță în actualitate, și care se îndrepta cu pași repezi spre o relegare definitivă către cărțile de istorie.
Și totuși, ziua de 10 august 2018 ne-a demonstrat cât de firavă este linia între o democrația modernă de factură occidentală, unde libertatea de exprimare și cultura protestului sunt drepturi garantate și protejate de lege – și revenirea la un stat condus într-o manieră autoritară, opresivă, de o anumită facțiune sau lider politic care manipulează „regulile jocului” pentru a-și proteja monopolul asupra puterii cu orice mijloace.
Pe 10 august, 100.000 de oameni au ieșit la protest în Piața Victoriei
Aceștia cereau demisia guvernului Dăncilă, nemulțumiți de modul de guvernare al social-democraților și de deciziile luate de aceștia privind legile justiției și Codurile penale, de gafele unui premier care avea de facto rolul aghiotantului și de faptul că liderul PSD Liviu Dragnea se află la conducerea Camerei Deputaților și a principalului partid politic al țării în pofida faptului că fusese condamnat la închisoare. Prezența numeroasă la protest a românilor plecați în străinătate datorită condițiilor precare din propria țară a fost anunțată încă din săptămânile premergătoare evenimentului și a făcut ca acesta să fie prezentat în presă drept „Protestul Diasporei”.
Nu știu câți români se așteptau cu un optimism real ca guvernul Dăncilă să pice în acea zi. Iar perspectiva unei ieșiri voluntare din scena politică a domnului Dragnea părea un scenariu plauzibil doar într-un roman SF. Un alt lucru la care cel puțin eu nu mă așteptam, în schimb, era o acțiune represivă de amploare, care să disperseze întreaga piață într-o manieră violentă.
Pentru că unele dintre lucrurile pe care le-am învățat încă din perioada adolescenței erau garantarea dreptului la protest într-o democrație legitimă, și sacrificiile care au fost făcute în decembrie ’89 (și în anii care au urmat) pentru ca fiecare dintre noi să se poată bucura în prezent de libertate – inclusiv libertatea de a contesta în spațiul public regimul politic existent, dacă acesta nu mai reușește să satisfacă nevoile cetățenilor.
Ce s-a întâmplat pe 10 august, și modul deformat în care anumite televiziuni au prezentat desfășurarea evenimentului în săptămânile și lunile care au urmat a fost, pentru mine, un puternic semnal de alarmă. Vorbitorii de engleză cunosc celebra sintagmă „to take something for granted”, anume a nu prețui suficient un lucru pe care îl ai la un moment anume, și să îți dai seama de valoarea adevărată a acestuia abia după ce ajungi în situația de a-l pierde. În acea perioadă, am simțit pentru întâia oară o anxietate cauzată de concepția că noi toți eram pe punctul de a pierde democrația asta autentică, care este totuși una benefică, în ciuda tuturor hibelor și neajunsurilor pe care le are. În acele zile, am fost uluit că Statul Român „European” și membru NATO poate fi atât de ușor pus în genunchi de un corupt condamnat la închisoare, oricât de influent ar fi el.
A fost o lecție pe care nu m-am așteptat să o învăț, în ciuda faptului că știam destul de bine istoria democrațiilor erodate și transformate în state totalitare pe parcursul secolului XX. Și totuși, este o lecție care rămâne actuală, și pe care fiecare dintre noi trebuie să o aibă în vedere acum mai mult ca oricând.
Pentru că în spațiul european, ultimii ani au marcat, din păcate, ascensiunea sau consolidarea politică a mai multor personaje similare lui Liviu Dragnea, care amenință echilibrul general al democrațiilor contemporane.
Spre exemplu, începând cu 2022, Parlamentul European nu mai consideră Ungaria lui Viktor Orban o democrație autentică, ci o „autocrație electorală”, care se îndreaptă cu pași repezi spre faliment economic datorită politicilor deficitare adoptate de un conducător care nu dă semne că ar fi dispus să își părăsească „tronul” vreodată. În Polonia, avortul a fost oficial interzis prin lege, ca urmare a monopolului politic al forțelor conservatoare și religioase.
Asemenea tendințe se află în creștere și în alte părți ale continentului, lucru care ar trebui să ne îngrijoreze. Pentru că deși nu a durat foarte mult până când istoria l-a condamnat pe Liviu Dragnea la rolul de personaj trecător, învins, care a putut exercita influență asupra destinului țării sale pentru o perioadă relativ scurtă de timp, pericolul apariției unor alți politicieni cu tendințe autocrate rămâne unul deosebit de mare, care ne pândește perpetuu. Deși sună clișeic, de la un „10 august” și la a ne trezi pe cap cu un Lukaşenko sau vreun Orban nu este o distanță chiar așa de mare.
Iar dacă un asemenea personaj are succes, istoria ne învață că, de obicei, dreptul la protest nu este singurul pe care un Dragnea triumfător îl va lua din mâinile cetățenilor pe care îi conduce.
