Cunoscuta profesoară universitară, eseist, poet, prozator, de la Facultatea de Litere, Ruxandra Cesereanu, a anunțat pe contul său de facebook că a câștigat procesul ”împotriva demiterii mele abuzive” de la revista de cultură clujeană Steaua. Cesereanu a mai anunțat că s-a întors în redacție dar după ”aproape o lună de iarnă” a demisionat definitiv, fără să ofere amănunte despre decizia ei. Ea a lucrat timp de 30 de ani la Steaua și a fost mult timp în conducerea publicației, redactor-șef adjunct și redactor-șef. Ea a condus în tandem cu poetul Adrian Popescu, care a fost director, plecat cu puțin timp înainte ca Uniunea Scriitorilor să o demită pe Cesereanu, după un conflict iscat între octogenarul Nicolae Manolescu, președintele US, și scriitoarea clujeană.
Despre acest conflict și situația de la Steaua a scris la timpul potrivit siteul Clujul Cultural. Citiți pe larg AICI și AICI.
De asemenea a scris și presa centrală pe larg, Observator Cultural.
Plecarea
”La final de decembrie 2022 am câștigat procesul împotriva demiterii mele abuzive de la revista Steaua. După ce am fost reintegrată prin sentință definitivă, am rămas aproape o lună de iarnă la revistă, dar în cele din urmă am decis să îmi dau demisia. Am încheiat astfel trei decenii la Steaua și o etapă a vieții mele. La vară împlinesc 60, probabil era timpul să înceapă o altă etapă. De aici și acest poem scris recent, despre schimbare.”, a anunțat Cesereanu.
Steaua este un lunar cultural de tradiție, înființat de renumitul critic și poet A.E.Baconsky în anii 60. După demiterea Ruxandrei Cesereanu, Uniunea Scriitorilor l-a numit director al publicației pe istoricul Ovidiu Pecican, de la Facultatea de Studii Europene a UBB.
Publicația Steaua are un tiraj confidențial, ca majoritatea publicațiilor culturale, care fără susținerea statului ar sucomba, și se poate cumpăra din rețeaua Inmedio, la chioșcul din fața librăriei Universității (acum ridicat pe perioada amenajării străzii) și la redacția publicației de pe strada Universității nr. 1.
Iată poezia scrisă la plecare de Ruxandra Cesereanu:
”SCHIMBAREA
într-adevăr, când vrem să schimbăm ceva din lumea noastră mai întâi pe noi s-ar cuveni să ne schimbăm,
așa cum o pieliță presimte deja pielița viitoare care încă nici nu a fost închipuită,
te uiți în sus și vezi aceiași nori și aproape aceeași culoare cerească (depinde totuși de soiul dimineții și al înserării, să nu ne prefacem atoateștiutori),
dacă nu ar fi colțul ochiului care să tremure de fiecare dată altfel
și în felul acesta să descuameze liniile de albastru-gri ori gălbenușul văratic
(asta e o istorie utopică de fapt, a umbrelor care nu știu că sunt umbre și, neștiind,
ele trăiesc fără să își tragă suflarea, căci suflarea lor balón de săpun este,
iar acesta nu se înalță în văzduh ci se sparge, năpârlind într-un fel precar).
deci mă întreb cât și cum ne putem schimba și dacă ajunge dorința noastră
care ne arde degetele sau e nevoie de gânduri adunate într-un sac,
unde laolaltă se află și haine ponosite, chiar și câte un obiect casnic pe care nu-l mai folosim și care astfel
a devenit măcar pe jumătate extraterestru într-un sens încă apropiat nouă,
celor care vrem să ne schimbăm și nu știm cu exactitate cum să facem aceasta
(înțelepții din vechime ar spune să stăm cu picioarele în sus și capul în jos, ca să ne domolim limfa și fierea, căci sângele, orice ai face, nu poate fi astâmpărat).
și atunci mă întreb iar și iar cu jumătate de gură – ce să mai schimb și ce să sfârșesc dacă lucrurile nu sunt limpezite, iar umbra mea nu se zărește nici pe caldarâm (la amiază), dar nici pe cer nu are vreo prelungire, ci încă se află în mine, ca un copil tăcut care nu vrea să adoarmă și nici vise nu are, zvârcolindu-se-n pat.
schimbarea, cum ziceam la început, depinde de pielițe și de culoarea cerească, sau poate doar de privirea care e prizonieră fie înăuntru, fie înafară. ce potrivit ar fi dacă cerul înstelat (de care uităm din când în când) și legea morală s-ar găsi laolaltă în cufărul din piept, nedespărțite de niciun fel de paravan.
surâd oarecum încurcată, iar în surâsul meu se găsește o microistorie a tristeții,
fiindcă încă nu știu dacă schimbarea aceasta despre care atâta vorbesc aici e doar o acoladă sau o paranteză pentru ceva ce ar vrea să se sfârșească, dar nu izbutește încă,
și, neputând, se zbate ca un pește mic cu mirarea lui argintie înainte să piară, lovit de lemnul bărcii în care a fost aruncat, după ce s-a lăsat ademenit de momeala din undița unui pescar plictisit.”
